Vestirea mântuirii, vine înaintea convertirii: părintele Cantalamessa în prima predică de Postul Mare pentru Papa şi Curia Romană

(RV - 5 martie 2010) “Administratori ai tainelor lui Dumnezeu”: preotul ca slujitor al Cuvântului şi al Sacramentelor. Aceasta este tema meditaţiilor de Postul Mare 2010 pe care predicatorul Casei Pontificale, părintele capucin Raniero Cantalamessa le ţine în capela Redemptoris Mater din Vatican pentru Papa şi Curia Romană. Încă de la început predicatorul a anunţat participanţilor că vor fi clăuziţi în aceste reflecţii de Cuvântul lui Dumnezeu: ”Orice om să ne considere în felul acesta: ca pe nişte slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu, iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios” ( 1Cor 4,1).

Cele trei meditaţii de Postul Mare continuă reflecţia despre ministerul episcopal şi preoţesc începută de predicator în timpul Adventului 2009. Prima a fost ţinută vineri 5 martie începând de la ora 9, iar celelalte două vor fi propuse tot vinerea, pe 12 şi respectiv 26 martie, lăsând liberă solemnitatea Sfântului Iosif de vineri 19 martie.

Părintele Cantalamessa a explicat că prin această serie de meditaţii urmăreşte să pună în lumină cele două îndatoriri esenţiale ale preotului din Noul Testament: vestirea Evangheliei şi administrarea sacramentelor, îndatoriri ce corespund celor două semnificaţii ale cuvântului „taine sau mistere”, ca adevăruri revelate şi ca semne eficiente ale harului.

Predicatorul pontifical a mulţumit Domnului care îi acordă harul de a fi martor al harului extraordinar care se revelează a fi pentru Biserică acest an dedicat Sfintei Preoţii. Nenumărate sunt cursurile de Exerciţii spirituale pentru cler care se ţin în diferite părţi ale lumii. A dat exemplu, momentul de reculegere organizat la Manila de Conferinţa Episcopală din Filipine în luna ianuarie şi la care au luat parte 5500 de preoţi şi 90 de episcopi. Evenimentul a însemnat, potrivit cardinalului arhiepiscop de Manila, un moment de noi Rusalii. În timpul unei ore de adoraţie euharistică animată de predicator, toată acea imensă întindere de preoţi în veşminte albe a strigat într-un glas:
• „Lord Jesus, we are happy to be your priests - Doamne Isuse, suntem fericiţi că suntem preoţi ai tăi”. Şi se vedea de pe feţe că nu erau doar cuvinte. Aici şi în alte părţi, toţi m-au rugat să transmit mulţumirea şi salutul lor Sfântului Părinte.

Vinerea aceasta, predicatorul franciscan şi-a structurat prima meditaţie intitulată „Slujitori ai unui nou Legământ”, ai unei Noi Alianţe, în 5 puncte:
- „Misterele” lui Dumnezeu;
- Litera şi Spiritul;
- Nu din constrângere, ci din atracţie;
- Actualitatea mesajului harului;
- „Noi îl predicăm pe Cristos Isus Domnul” (2Cor 4,5).

După ce am meditat în Advent despre preot ca slujitor al lui Cristos, în puterea şi ungerea Duhului Sfânt, acum - a spus - în Postul Mare medităm a doua parte, despre rolul preotului ca administrator al tainelor lui Dumnezeu.

Desigur, din predica densă şi bine structurată, propunem aici doar câteva aspecte.
Părintele Cantalamessa pleacă de la distincţia substanţială dintre Vechiul Legământ, bazat pe literă, sau pe legea mozaică scrisă pe table de piatră şi Noul Legământ al Duhului, legea lăuntrică scrisă în inimi. Dar ce înţelege Sfântul Paul prin opoziţia dintre literă şi Spirit? Pentru a răspunde predicatorul pontifical a citat din a doua Scrisoare a Sfântului Paul către Corinteni: „Voi sunteţi scrisoarea lui Cristos alcătuită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (2Cor 3,3).

Este o diferenţă care „distinge creştinismul de orice altă religie”. Legea nouă este viaţa nouă, este harul care vine din moartea şi învierea lui Cristos.
• Creştinismul nu începe spunând omului ceea ce trebuie să facă, ci ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el. Isus nu a început să predice spunând:’Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie pentru ca Împărăţia să vină la voi’; a început spunând: ’Împărăţia lui Dumnezeu a venit între voi: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie’. Nu întâi convertirea şi apoi salvarea, ci întâi mântuirea şi apoi convertirea.

În felul acesta, trebuie înţeleasă şi porunca de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. „Înainte de ea este planul darului, al harului dumnezeiesc”. Noi iubim pentru că mai întâi Dumnezeu ne-a iubit. „Din dar izvorăşte îndatorirea şi nu invers”. În acest sens, ar fi pur moralism a trăi cele mai înalte precepte ale Evangheliei într-un mod vechi, fără har. „Legea Duhului - afirmă părintele Cantalamessa - nu este, în sens strict, cea promulgată de Isus pe muntele fericirilor, ci aceea gravată de el în inimi la Rusalii”:
• Apostolii sunt dovada vie a acestui fapt. Ei ascultaseră direct din gura lui Isus toate preceptele evanghelice, de exemplu că ’cine vrea să fie primul trebuie să devină cel mai din urmă şi sluga tuturor’, dar până la sfârşit îi vedem preocupaţi să stabilească cine este cel mai mare dintre ei. Numai după venirea Duhului Sfânt asupra lor îi vedem că uită total de ei înşişi şi sunt gata să proclame ’lucrările mari ale lui Dumnezeu’.

Legea nouă a Spiritului lucrează prin iubire, „iubirea cu care Dumnezeu ne iubeşte şi cu care, simultan, face astfel ca noi să-l iubim pe el şi pe aproapele. Este o capacitate nouă de a iubi”:
• Iubirea este o lege, ’legea Duhului’, în sensul că creează în creştin un dinamism care îl mână să facă tot ceea ce Dumnezeu vrea, în mod spontan, întrucât a făcut voinţa lui Dumnezeu şi iubeşte tot ceea ce Dumnezeu iubeşte. Îl mână să facă lucrurile din atracţie, şi nu din constrângere: şi aceasta este marea cucerire pe care poporul creştin trebuie să o realizeze în mod continuu. Creştinismul este făcut pentru a fi trăit din atracţie, din îndrăgostire, nu din constrângere.

Preotul - a continuat părintele Cantalamessa - are astfel misiunea de a-i „ajuta pe fraţi să trăiască noutatea harului”, să-i facă să perceapă că creştinismul nu este o doctrină, ci o Persoană, să nu se predice pe sine ci frumuseţea infinită a lui Cristos, lucrările minunate ale Duhului care nu se impun cu forţa ci atrag. Totuşi - a subliniat predicatorul Casei Pontificale - dificultatea, în special pentru omul de azi, este chiar aceea de a crede că mântuirea sa nu depinde exclusiv de el însuşi:
• A se salva ’cu ajutorul harului’ înseamnă a recunoaşte dependenţa de cineva şi aceasta se dovedeşte a fi lucru cel mai greu. Este explicaţia pe care Sfântul Bernard o dă despre păcatul Satanei: el a preferat să fie cea mai nefericită dintre făpturi prin meritul propriu, şi nu cea mai fericită prin harul altuia; a preferat să fie ’nefericit dar suveran’, în loc de fericit dar dependent…Refuzarea creştinismului, în act la anumite niveluri ale culturii noastre occidentale, când nu este refuzarea Bisericii şi a creştinilor, este refuzarea harului’.

Apostolul Paul a identificat în modul cel mai clar dintre toţi centrul şi miezul propovăduirii creştine exprimându-l în mod programatic, în formă de manifest: „Noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit” (1Cor 1,23) şi, „Noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Cristos Isus Domn” (2Cor 4,5). Isus trebuie să dea forma predicii creştine, să constituie fundamentul şi autoritatea oricărei vestiri, sufletul şi lumina predicării creştine. Scrie acelaşi Sfânt Bernard din Clairvaux: „Înecăcioasă este orice mâncare a sufletului - exclamă - dacă nu i se pune acest ulei; fără gust dacă îi lipseşte această sare. Tot ceea ce scrii este insipid, dacă nu palpită în cele scrise Inima Isus”.

Aici serviciul audio: