Vestirea mântuirii, vine înaintea convertirii: părintele Cantalamessa în prima predică
de Postul Mare pentru Papa şi Curia Romană
(RV - 5 martie 2010) “Administratori ai tainelor lui Dumnezeu”: preotul ca slujitor
al Cuvântului şi al Sacramentelor. Aceasta este tema meditaţiilor de Postul Mare 2010
pe care predicatorul Casei Pontificale, părintele capucin Raniero Cantalamessa le
ţine în capela Redemptoris Mater din Vatican pentru Papa şi Curia Romană.
Încă de la început predicatorul a anunţat participanţilor că vor fi clăuziţi în aceste
reflecţii de Cuvântul lui Dumnezeu: ”Orice om să ne considere în felul acesta:
ca pe nişte slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu, iar
ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios” (
1Cor 4,1).
Cele trei meditaţii de Postul Mare continuă reflecţia despre ministerul
episcopal şi preoţesc începută de predicator în timpul Adventului 2009. Prima a fost
ţinută vineri 5 martie începând de la ora 9, iar celelalte două vor fi propuse tot
vinerea, pe 12 şi respectiv 26 martie, lăsând liberă solemnitatea Sfântului Iosif
de vineri 19 martie.
Părintele Cantalamessa a explicat că prin această serie
de meditaţii urmăreşte să pună în lumină cele două îndatoriri esenţiale ale preotului
din Noul Testament: vestirea Evangheliei şi administrarea sacramentelor, îndatoriri
ce corespund celor două semnificaţii ale cuvântului „taine sau mistere”, ca adevăruri
revelate şi ca semne eficiente ale harului.
Predicatorul pontifical a mulţumit
Domnului care îi acordă harul de a fi martor al harului extraordinar care se revelează
a fi pentru Biserică acest an dedicat Sfintei Preoţii. Nenumărate sunt cursurile de
Exerciţii spirituale pentru cler care se ţin în diferite părţi ale lumii. A dat exemplu,
momentul de reculegere organizat la Manila de Conferinţa Episcopală din Filipine în
luna ianuarie şi la care au luat parte 5500 de preoţi şi 90 de episcopi. Evenimentul
a însemnat, potrivit cardinalului arhiepiscop de Manila, un moment de noi Rusalii.
În timpul unei ore de adoraţie euharistică animată de predicator, toată acea imensă
întindere de preoţi în veşminte albe a strigat într-un glas: • „Lord Jesus,
we are happy to be your priests - Doamne Isuse, suntem fericiţi că suntem preoţi
ai tăi”. Şi se vedea de pe feţe că nu erau doar cuvinte. Aici şi în alte părţi, toţi
m-au rugat să transmit mulţumirea şi salutul lor Sfântului Părinte.
Vinerea
aceasta, predicatorul franciscan şi-a structurat prima meditaţie intitulată „Slujitori
ai unui nou Legământ”, ai unei Noi Alianţe, în 5 puncte: - „Misterele” lui
Dumnezeu; - Litera şi Spiritul; - Nu din constrângere, ci din atracţie; -
Actualitatea mesajului harului; - „Noi îl predicăm pe Cristos Isus Domnul” (2Cor
4,5).
După ce am meditat în Advent despre preot ca slujitor al lui Cristos,
în puterea şi ungerea Duhului Sfânt, acum - a spus - în Postul Mare medităm a doua
parte, despre rolul preotului ca administrator al tainelor lui Dumnezeu.
Desigur,
din predica densă şi bine structurată, propunem aici doar câteva aspecte. Părintele
Cantalamessa pleacă de la distincţia substanţială dintre Vechiul Legământ, bazat pe
literă, sau pe legea mozaică scrisă pe table de piatră şi Noul Legământ al Duhului,
legea lăuntrică scrisă în inimi. Dar ce înţelege Sfântul Paul prin opoziţia dintre
literă şi Spirit? Pentru a răspunde predicatorul pontifical a citat din a doua Scrisoare
a Sfântului Paul către Corinteni: „Voi sunteţi scrisoarea lui Cristos alcătuită de
noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră,
ci pe tablele de carne ale inimii” (2Cor 3,3).
Este o diferenţă care
„distinge creştinismul de orice altă religie”. Legea nouă este viaţa nouă, este harul
care vine din moartea şi învierea lui Cristos. • Creştinismul nu începe spunând
omului ceea ce trebuie să facă, ci ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el. Isus nu a început
să predice spunând:’Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie pentru ca Împărăţia să
vină la voi’; a început spunând: ’Împărăţia lui Dumnezeu a venit între voi: convertiţi-vă
şi credeţi în Evanghelie’. Nu întâi convertirea şi apoi salvarea, ci întâi mântuirea
şi apoi convertirea.
În felul acesta, trebuie înţeleasă şi porunca de a-l iubi
pe Dumnezeu şi pe aproapele. „Înainte de ea este planul darului, al harului dumnezeiesc”.
Noi iubim pentru că mai întâi Dumnezeu ne-a iubit. „Din dar izvorăşte îndatorirea
şi nu invers”. În acest sens, ar fi pur moralism a trăi cele mai înalte precepte
ale Evangheliei într-un mod vechi, fără har. „Legea Duhului - afirmă părintele Cantalamessa
- nu este, în sens strict, cea promulgată de Isus pe muntele fericirilor, ci aceea
gravată de el în inimi la Rusalii”: • Apostolii sunt dovada vie a acestui fapt.
Ei ascultaseră direct din gura lui Isus toate preceptele evanghelice, de exemplu că
’cine vrea să fie primul trebuie să devină cel mai din urmă şi sluga tuturor’, dar
până la sfârşit îi vedem preocupaţi să stabilească cine este cel mai mare dintre ei.
Numai după venirea Duhului Sfânt asupra lor îi vedem că uită total de ei înşişi şi
sunt gata să proclame ’lucrările mari ale lui Dumnezeu’.
Legea nouă a Spiritului
lucrează prin iubire, „iubirea cu care Dumnezeu ne iubeşte şi cu care, simultan, face
astfel ca noi să-l iubim pe el şi pe aproapele. Este o capacitate nouă de a iubi”: •
Iubirea este o lege, ’legea Duhului’, în sensul că creează în creştin un dinamism
care îl mână să facă tot ceea ce Dumnezeu vrea, în mod spontan, întrucât a făcut voinţa
lui Dumnezeu şi iubeşte tot ceea ce Dumnezeu iubeşte. Îl mână să facă lucrurile din
atracţie, şi nu din constrângere: şi aceasta este marea cucerire pe care poporul creştin
trebuie să o realizeze în mod continuu. Creştinismul este făcut pentru a fi trăit
din atracţie, din îndrăgostire, nu din constrângere.
Preotul - a continuat
părintele Cantalamessa - are astfel misiunea de a-i „ajuta pe fraţi să trăiască noutatea
harului”, să-i facă să perceapă că creştinismul nu este o doctrină, ci o Persoană,
să nu se predice pe sine ci frumuseţea infinită a lui Cristos, lucrările minunate
ale Duhului care nu se impun cu forţa ci atrag. Totuşi - a subliniat predicatorul
Casei Pontificale - dificultatea, în special pentru omul de azi, este chiar aceea
de a crede că mântuirea sa nu depinde exclusiv de el însuşi: • A se salva ’cu ajutorul
harului’ înseamnă a recunoaşte dependenţa de cineva şi aceasta se dovedeşte a fi lucru
cel mai greu. Este explicaţia pe care Sfântul Bernard o dă despre păcatul Satanei:
el a preferat să fie cea mai nefericită dintre făpturi prin meritul propriu, şi nu
cea mai fericită prin harul altuia; a preferat să fie ’nefericit dar suveran’, în
loc de fericit dar dependent…Refuzarea creştinismului, în act la anumite niveluri
ale culturii noastre occidentale, când nu este refuzarea Bisericii şi a creştinilor,
este refuzarea harului’.
Apostolul Paul a identificat în modul cel mai clar
dintre toţi centrul şi miezul propovăduirii creştine exprimându-l în mod programatic,
în formă de manifest: „Noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit” (1Cor 1,23)
şi, „Noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe CristosIsus Domn”(2Cor 4,5). Isus trebuie să dea forma predicii creştine, să constituie fundamentul
şi autoritatea oricărei vestiri, sufletul şi lumina predicării creştine. Scrie acelaşi
Sfânt Bernard din Clairvaux: „Înecăcioasă este orice mâncare a sufletului -
exclamă - dacă nu i se pune acest ulei; fără gust dacă îi lipseşte această sare. Tot
ceea ce scrii este insipid, dacă nu palpită în cele scrise Inima Isus”.