Zi de pocăinţă, miercuri, la exerciţiile spirituale de Postul Mare în Vatican: lupta prin rugăciune pentru a învinge îndoielile în credinţă. Pe scurt, magisteriul lui Benedict al XVI-lea; ilustrări din "Jurnalul unui paroh de ţară" al lui Bernanos

(RV - 24 februarie 2010) În cadrul Exerciţiilor spirituale de Postul Mare, pe care Papa şi membri ai Curiei Romane le trăiesc în această săptămână în Vatican, miercuri este zi de pocăinţă. Teologul salezian, preotul Enrico Dal Covolo, a abordat în dubla meditaţie tema îndoielii şi a ispitei şi a propus, în mod simbolic, figura parohului de ţară, protagonistul renumitului roman al scriitorului francez Georges Bernanos. Luptei împotriva ispitei şi răspunsurilor pe care ştie să i le dea credinţa, Benedict al XVI-lea a dedicat ample pagini ale Magisteriului.

„Dacă n-ar fi îndurarea grijulie a lui Dumnezeu, cred că la prima căpătare a conştiinţei de sine omul s-ar prăbuşi în ţărână”. Era în 1936 când lumea începea să afle despre chinurile lăuntrice ale preotului d’Ambricourt, parohul de ţară plăsmuit de sensibilitatea profundă a lui Bernanos. În cuvintele acestui personaj fictiv - propus miercuri atenţiei Papei şi colaboratorilor săi - se percepe ecoul luptei interioare, al sensului de limită, al nevoii de o forţă mai „mari” pe care orice creştin, mai ales dacă de o consacrare specială, o simte în faţa încercărilor ce presară existenţa.

Sunt simţăminte în plină sintonie cu timpul Postului Mare, descris de Benedict al XVI-lea, la ultima întâlnire cu credincioşii pentru rugăciunea Îngerul Domnului, exact ca un timp de „încleştare agonistică spirituală”, de trăit imitând stilul lui Isus în pustiu:
• Cristos a venit în lume ca să ne elibereze de păcat şi de farmecul ambiguu de a ne proiecta viaţa făcând abstracţie de Dumnezeu. El a făcut-o nu prin proclamaţii răsunătoare, ci luptând în prima persoană împotriva Ispititorului, până la Cruce. Acest exemplu valorează pentru toţi: lumea se îmbunătăţeşte începând de la noi înşine, fiecare de la sine, schimbând, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ceea ce nu merge în viaţa noastră (Duminică 21 februarie 2010).

Mai ales în Postul Mare, deci, omul cu fibră creştină înţelege cum trebuie să se călească. Armele pe care trebuie să pună mâna, a insistat de fiecare dată Papa, sunt cele ale credinţei: rugăciunea, pocăinţa, ascultarea Cuvântului care salvează. Ştiind, ar spune parohul de ţară al lui Bernanos, că chiar şi numai „dorinţa de rugăciune este deja o rugăciune”:
• Pe lângă aceasta, Postul mare să fie un timp de post, de pocăinţă şi de atenţie vigilentă la noi înşine, convinşi că lupta împotriva păcatului nu se termină niciodată, deoarece ispita este o realitate de fiecare zi iar fragilitatea şi iluzia sunt experienţe ale tuturor. Postul mare să fie, în fine, prin pomană, prilej de sinceră împărţire a darurilor primite cu fraţii, şi de atenţie faţă de nevoile celor mai săraci şi părăsiţi (Miercuri 1 martie 2006).

În această luptă zilnică împotriva slăbiciunii, în deschiderea inimi faţă de cine suferă, închizând-o astfel formelor de egoism, omul întrevede drumul pentru răscumpărare pe urmele lui Cristos care - a explicat papa Benedict - trece de la ispitirile din pustiul lui Iuda la transfigurarea de pe Muntele Tabor, cum vom afla curând din Evanghelia duminicii a doua din Postul Mare:
• Lupta lui Isus cu ispititorul este un preludiu al marii confruntări finale a Patimilor, în timp ce lumina Trupului său transfigurat anticipează slava Învierii. Pe de o parte, îl vedem pe Isus întru totul om care împărtăşeşte cu noi până şi ispitirea; pe de alta, îl contemplăm pe Fiul lui Dumnezeu, care îndumnezeieşte umanitatea noastră. În felul acesta, am putea spune că aceste două duminici îndeplinesc rolul de pilaştri pe care se sprijină tot edificiul Postului Mare până la Paşti, şi, mai mult, întreaga structură a vieţii creştine, care consistă în mod esenţial în dinamismul pascal: de la moarte la viaţă (17 februarie 2008).

În perspectiva luptei împotriva a tot ceea ce îndepărtează de Dumnezeu trebuie introdusă conştiinţa iertării. Iuda Iscarioteanul, observa Papa la o audienţă generală din 2006, s-a autodistrus deoarece a deznădăjduit necrezând în posibilitatea îndurării, a milostivirii. Scrie în jurnalul său parohul de ţară din romanul scriitorului francez: „Păcatul împotriva speranţei: cel mai mortal dintre toate, şi poate cel mai bine primit, mai frecventat”. În schimb, afirmă Pontiful, nu poate exista îndoială asupra iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru fiecare persoană:
• Este pentru noi o invitaţie la a ţine întotdeauna prezent ceea ce spune Sfântul Benedict: ’Nu deznădăjdui niciodată de îndurarea divină’. (…) Isus ne respectă libertatea; Isus aşteaptă disponibilitatea pentru căinţă şi iertare: este bogat în milostivire şi iertare (18 octombrie 2006).

O conştiinţă care îşi croieşte drum şi în inima încercată a parohului de ţară al lui Bernanos. Se întâmplă la sfârşitul romanului, când parohul de ţară de acum pe moarte cere dezlegarea de la prietenul preot care a pierdut credinţa şi tulburarea acestuia îi răspunde cu cuvintele Sfintei Tereza a Pruncului Isus, Tereza din Lisieux: „Ce importă? Totul este har”.

Aici serviciul audio: