Fără o etică înrădăcinată în legea morală naturală, ştiinţa şi legislaţia manevrează viaţa şi demnitatea umană: Benedict al XVI-lea, primind membrii Academiei Pontificale pentru Viaţă

RV 13 feb 2010. Ştiinţa singură nu e suficientă pentru a înţelege valoarea demnităţii umane, nici să garanteze respectul pentru sacralitatea vieţii; acestea sunt posibile numai dacă se recunoaşte că în viaţa umană străluceşte fundamentul legii naturale, înscrisă nu de om ci de Dumnezeu. Cu această reflecţie, Benedict al XVI-lea s-a adresat membrilor Academiei Pontificale pentru Viaţă, care au fost primiţi sâmbătă în audienţă, însoţiţi de preşedintele academiei, arhiep. Rino Fisichella, la încheierea adunării plenare pe tema "Bioetica şi legea naturală".

Idea că viaţa este o materie manevrabilă de ştiinţă ca oricare alt aglomerat organic, sau pietismul facil în faţa "situaţiilor limită" cu falsa impresie că se respectă astfel demnitatea umană – sunt adevărate derive periculoase - precum cea a unui Stat care pretinde să stabilească prin lege chestiuni etice făcându-se el însuşi sursă de etică, dacă se ignorează sau nu se recunoaşte valoarea legii naturale. Ca şi în alte ocazii similare sau ca în ultima enciclică "Caritas in veritate", Benedict al XVI-lea a eliberat terenul de orice umbră prin afirmaţii de mare claritate. Dezvoltarea umană integrală în zilele noastre, a afirmat, se decide în domeniul bioeticii:
• "Este vorba de un domeniu extrem de delicat şi decisiv în care iese la suprafaţă cu o forţă dramatică chestiunea fundamentală: dacă omul s-a produs de unul singur sau dacă depinde de Dumnezeu. Descoperirile ştiinţifice în acest domeniu şi posibilităţile de intervenţie tehnică par atât de avansate încât impun alegerea între două tipuri de raţionalitate: o raţiune deschisă la transcendenţă sau o raţiune închisă în imanenţă".

Bioetica însăşi, în momentul în care apar "posibile conflicte de interpretare", are nevoie de "o solidă referinţă normativă" iar aceasta, a subliniat Papa, se raportează la legea morală naturală. Recunoaşterea demnităţii umane ca drept inalienabil, "îşi găseşte fundamentul său primar în acea lege nescrisă de mâna omului dar înscrisă de Dumnezeu Creatorul în inima omului". Viceversa, a evidenţiat, "fără principiul de fundamentare a demnităţii umane, ar fi foarte greu să se găsească o sursă pentru drepturile persoanei şi imposibil să se ajungă la o judecată etică a cuceririlor ştiinţei care intervin direct în viaţa umană".
• "Este necesar, de aceea, să se repete cu fermitate că nu există o înţelegere a demnităţii umane legată numai de elemente externe precum progresul ştiinţei, gradualitatea în formarea vieţii umane sau pietismul facil în faţa situaţiilor limită. Când se invocă respectul pentru demnitatea persoanei este fundamental ca acesta să fie deplin, total şi fără condiţionări, în afara acelora prin care se recunoaşte că ne aflăm întotdeauna în faţa unei vieţi umane".

La rândul lor, oamenii de ştiinţă,
• "(...) nu pot să se gândească niciodată că au în mâinile lor doar o materie neînsufleţită şi manevrabilă. Încă din prima clipă, de fapt, viaţa omului se caracterizează prin aceea că este viaţă umană şi prin urmare purtătoare întotdeauna, pretutindeni şi în ciuda a toate, a unei demnităţi proprii. În mod contrar, ne-am afla întotdeauna în prezenţa pericolului unui uz instrumental al ştiinţei, cu inevitabila consecinţă de a cădea cu uşurinţă în arbitrariu, discriminare şi în interesul economic al celui mai puternic".

Aşadar, a conjuga bioetica şi legea morală naturală, a reluat Benedict al XVI-lea, permite să fie apărate cât mai bine drepturile acelei demnităţi "pe care viaţa umană o posedă intrinsec încă din prima sa clipă pînă la sfârşitul său natural" şi care, cu toate acestea, în pofida unei sensibilităţi contemporane crescânde, nu este recunoscută întotdeauna vieţii umane în dezvoltarea ei naturală şi în fazele de mai mare slăbiciune". Legea morală naturală, pe baza caracterului universal propriu care-i permite să trezească "un consens între persoane şi culturi diverse", contribuie la evitarea unui asemenea pericol şi mai ales oferă legislatorului garanţia unui respect autentic atât faţă de persoana umană cât şi faţă de întreaga ordine a creaţiei:
• "Istoria a arătat cât poate fi de periculos şi distrugător un Stat care procedează la legiferare în chestiuni care ating persoana şi societatea pretinzând să fie el însuşi sursă şi principiu de etică. Fără principii universale care permit verificarea unui numitor comun pentru întreaga omenire, riscul unei derive relativiste la nivel legislativ nu trebuie nicidecum să fie subevaluat".