Benedict al XVI-lea la Audienţa generală vorbeşte despre Sfântul Anton de Padova: un maestru care ne învaţă cum să ne rugăm şi ne îndeamnă să fim sensibili faţă de nevoile celor săraci

(RV – 10 februarie 2010) Cateheza Sfântului Părinte la Audienţa Generală de miercuri dimineaţă, în aula Paul al VI-lea, l-a avut ca protagonist pe Sfântul Anton de Padova, contemporan cu Sfântul Francisc şi definit de Benedict al XVI-lea „unul din sfinţii cei mai populari din întreaga Biserică Catolică”.
Episcopul Romei a scos în evidenţă extraordinarele înzestrări de predicator ale Sfântului Anton care l-au făcut pe Pius al XII-lea să-l numească – în 1946 – Doctor al Bisericii.
Plecând de la exemplul acestui sfânt, Succesorul lui Petru i-a îndemnat pe cei cu credinţă şi pe cei care nu cred să vadă în Crucifix „oglinda” demnităţii umane şi să iasă în întâmpinarea nevoilor celor săraci de pe pământ, pentru că ei vor fi cei ce ne întâmpina în Cer.

Lisabona, locul naşterii pământeşti a Sfântului Anton. Padova, ţinutul naşterii sale la Cer. Între aceşti poli geografici – deveniţi de-a lungul secolelor semnul universal de distincţie a acestui sfânt – se încadrează istoria umană şi spirituală a Sfântului Anton de Padova, cu o asemenea învăţătură şi elocvenţă creştină încât a primit ca sarcină de la superiorii lui aceea de a se dedica în mod special predicării.

Din scrierile sale, observă Benedict al XVI-lea, se evidenţiază în mod atât de clar „prospeţimea şi frumuseţea Evangheliei” încât „şi azi”, după 800 de ani, „le putem citi cu mare câştig spiritual”.
Şi nu doar atât, Anton de Padova, care a vrut să devină Frate minor şi care – în 1221 l-a cunoscut personal pe Sfântul Francisc în „Capitolul rogojinilor” – a fost cel care, a amintit Papa, „cu deosebitele sale daruri de inteligenţă, de echilibru şi de zel apostolic” a contribuit „în mod semnificativ la dezvoltarea spiritualităţii franciscane”. Dar, din predicile sale, reiese şi o altă trăsătură fundamentală, şi anume „fervoarea sa mistică”.
• „În aceste Predici, Sfântul Anton vorbeşte de rugăciune ca despre un raport de iubire, care îl îndeamnă pe om să aibă un colocviu plăcut cu Dumnezeu, creând o bucurie inefabilă, care învăluie sufletul în rugăciune, cu suavitate. Anton ne aminteşte că rugăciunea are nevoie de o atmosferă de linişte care nu coincide cu separarea de zgomotul extern, dar care este experienţă interioară menită să îndepărteze de diversiunile provocate de preocupările sufletului, pentru a crea liniştea sufletului însuşi”.

În acest autentic itinerar de viaţă creştină pe care-l propune Sfântul Anton cu învăţăturile sale, rugăciunea este cea care-i permite lui Dumnezeu „să intre în sfera sentimentelor, a voinţei, a inimii”, cu cele patru atitudini indispensabile, pe care Papa a dorit să le sublinieze pentru credincioşi:
• „A deschide cu încredere propria inimă lui Dumnezeu; acesta este primul pas al rugăciunii; nu rostind doar cuvinte, ci deschizând inima prezenţei lui Dumnezeu; apoi vorbind în mod apropiat cu El, văzându-l prezent alături; şi apoi – cu naturaleţe – prezentându-i nevoile noastre; şi apoi lăudându-l şi mulţumindu-i”.

Scăderea intensităţii rugăciunii se constată în viaţa socială. Odată cu înflorirea oraşelor şi a diferitelor forme de comerţ la începutul secolului al XIII-lea se constată şi o creştere a numărului de persoane care – a amintit Benedict al XVI-lea – „erau insensibile la nevoile celor săraci”
• „De mai multe ori Anton îi îndeamnă pe credincioşi să se gândească la adevărata bogăţie, aceea a inimii, care – prin bunătate şi îndurare – face să se acumuleze comori pentru Cer (…) Nu este oare aceasta, dragi prieteni, o învăţătură foarte importantă şi astăzi, când criza financiară şi gravele dezechilibre economice provoacă sărăcie multor persoane şi creează condiţii de mizerie? În Enciclica „Caritas in Veritate” amintesc de faptul că „economia are nevoie de etică pentru o corectă funcţionare şi nu de o etică oarecare ci de o etică prietenă a persoanei”.

Discipol al Sfântului Francisc, Anton face din Cristos centrul vocaţiei şi apostolatului său. Pentru el este fundamentală contemplarea Crucifixului, atât de important şi pentru cultura noastră contemporană – a subliniat Pontiful.
• „Viziunea Crucifixului îi inspiră lui Anton gânduri de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi stimă pentru demnitatea persoanei umane, astfel încât toţi – cei cu credinţă ca şi cei fără credinţă – să poată găsi în Crucifix şi în imaginea sa o semnificaţie care îmbogăţeşte viaţa (…) Astfel, întreaga demnitate umană apare în oglinda Crucifixului iar privirea spre acesta este mereu o sursă a recunoaşterii demnităţii umane”.

Benedict al XVI-lea a încheiat cateheza îndemnând clerul ca, în Anul Sfintei Preoţii aflat în curs, să fie plini de solicitudine „în ministerul de a vesti şi actualiza Cuvântul lui Dumnezeu credincioşilor, mai ales – a spus – prin omiliile liturgice”.
• „Acestea să fie o prezentare eficientă a frumuseţii eterne a lui Cristos, exact aşa cum recomanda Sfântul Anton: 'Dacă-l predici pe Cristos, El face să se deschidă inimile devenite dure; dacă-l invoci slăbeşte amarele tentaţii; dacă te gândeşti la El, îţi iluminează inima; dacă-i citeşti Cuvântul, îţi satură mintea”.

Aici serviciul audio: