Papa - Există un conţinut central al mesajului lui Cristos pe care îl putem vesti împreună: paternitatea lui Dumnezeu, victoria lui Cristos asupra păcatului şi a morţii prin crucea şi învierea sa, încrederea în acţiunea transformatoare a Duhului

(RV - 25 ianuarie 2010) Papa Benedict al XVI-lea a condus luni celebrarea Vesperelor secunde sau vecernia pentru sărbătoarea Convertirii Sfântului Paul Apostol, în bazilica romană Sfântul Paul în afara Zidurilor la încheierea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor. Au luat parte reprezentanţi ai celorlalte Bisericii şi Comunităţi ecleziale prezente la Roma, între care PS Siluan, al Episcopiei Ortodoxe Române din Italia. Anul acesta, cum a amintit în cuvântul de salut cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului pontifical pentru unitate, tema Săptămânii de rugăciune a fost luată din Evanghelia după Sfântul Luca: „Voi veţi fi martorii acestor lucruri” (Lc 24,48).

Celebrarea Vesperelor a decurs potrivit normelor liturgice. Papa a introdus ora canonică vesperală cu invocaţia în latină: Dumnezeule vină în ajutorul meu, Doamne , grăbeşte-te să mă ajuţi. S-a cântat imnul şi apoi în două coruri cei trei psalmi; a urmat lectura scurtă din Prima Scrisoare a Sfântului apostol Paul către Corinteni. După o scurtă pauză de reflecţie, s-a citit Evanghelia după Luca, 24, 36-49, urmată de predica Sfântului Părinte, pe care o prounem integral.
 
Iată omilia papei Benedict al XVI-lea:

Iubiţi fraţi şi surori,
Reuniţi în fraternă adunare liturgică, în sărbătoarea convertirii apostolului Paul, încheiem astăzi Săptămâna anuală de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Doresc să vă salut pe voi toţi cu afecţiune şi, în special, pe cardinalul Walter Kasper, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, şi pe arhiprezbiterul acestei Bazilici, mons. Francesco Monterisi, cu abatele şi comunitatea monahilor, care ne găzduiesc. Adresez, de asemenea, gândul meu cordial domnilor cardinali prezenţi, episcopilor şi tuturor reprezentanţilor Bisericilor şi Comunităţilor ecleziale ale Oraşului, reuniţi aici.

Nu au trecut multe luni de când s-a încheiat Anul dedicat Sfântului Paul, care ne-a oferit posibilitatea de a aprofunda opera sa extraordinară de predicator al Evangheliei, şi, cum ne-a amintit tema Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor - „Voi veţi fi martirii acestor lucruri” (Lc 24,48) - chemarea noastră este de a fi misionari ai Evangheliei.

Paul, deşi păstrând vie şi intensă amintirea propriului trecut de persecutor al creştinilor, nu ezită să se cheme Apostol. La baza acestui titlu, se află pentru el întâlnirea cu Cel Înviat pe drumul Damascului, care devine şi începutul unei neobosite activităţi misionare în care îşi va cheltui toată energia pentru a-l vesti tuturor neamurilor pe acel Cristos pe care îl întâlnise personal. Astfel Paul, din persecutor al Bisericii, va deveni el însuşi victimă de persecuţie din cauza Evangheliei pentru care dădea mărturie: „De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori am naufragiat. O zi şi o noapte am rămas în largul mării. Deseori în călătorie, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaţionalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericole pe mare, în pericole printre fraţii mincinoşi. În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine şi, pe lângă cele exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile” (2Cor 11, 23-28).

Mărturia lui Paul va atinge culmea în martirajul său când, nu departe de aici, va da dovada credinţei sale în Cristos care învinge moartea. Dinamica prezentă în experienţa lui Paul este aceeaşi pe care o găsim în pagina Evangheliei pe care am ascultat-o. Ucenicii de la Emaus, după ce l-au recunoscut pe Isus înviat, se întorc la Ierusalim şi îi găsesc pe Cei Unsprezece reuniţi împreună cu ceilalţi. Cristos înviat le apare, îi întăreşte, le învinge teama, dubiile lor, se face comeseanul lor şi le deschide inima spre înţelegerea Scripturilor, amintind tot ceea ce trebuiea să se întâmple şi care va constitui nucleul central al anunţului creştin. Isus afirmă: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi, şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele, începând din Ierusalim” (Lc 24,46-47). Acestea sunt evenimentele despre care dau mărturie înainte de toate ucenicii de la prima oră şi, apoi, cei care cred în Cristos din orice timp şi din orice loc. Este important, însă, de subliniat că această mărturie, atunci ca şi astăzi, se naşte din întâlnirea cu Cel Înviat, se nutreşte din raportul constant cu el, este animată de iubirea profundă faţă de el. Numai cine a făcut experienţa de a-l simţi pe Cristos prezent şi viu - „Priviţi mâinile şi picioarele mele căci sunt eu însumi!” (Lc 24,39) -, de a sta la masă cu el, de a-l asculta pentru a face să-i ardă inima, poate fi martorul său! De aceea, Isus promite ucenicilor şi fiecăruia dintre noi o asistenţă puternică de sus, o nouă prezenţă, cea a Duhului Sfânt, dar al lui Cristos înviat, care ne călăuzeşte la adevărul întreg: „Şi, iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis” (Lc 24,49). Cei Unsprezece vor cheltui toată viaţa pentru a anunţa vestea cea bună a morţii şi învierii Domnului şi aproape toţi vor pecetlui mărturia lor cu sângele martiriului, sămânţă fecundă care a produs o recoltă abundentă.

Alegerea temei Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor din acest an, adică invitaţia la o mărturie în comun a lui Cristos înviat potrivit mandatului pe care el l-a încredinţat ucenicilor, este legată de amintirea celei de a o suta aniversări a Conferinţei misionare de la Edinburgh în Scoţia, care este considerată de mulţi ca un eveniment determinant pentru naşterea mişcării ecumenice moderne. În vara lui 1910, în capitala scoţiană s-au întâlnit peste o mie de misionari aparţinând diferitelor ramuri ale Protestantismului şi Anglicanismului, la care s-a unit un oaspete ortodox, pentru a reflecta împreună asupra necesităţii de a ajunge la unitate pentru a vesti în mod credibil Evanghelia lui Isus Cristos. De fapt, este tocmai dorinţa de a-l vesti altora pe Cristos şi de a purta lumii mesajul său de reconciliere ceea ce face să simţim contradicţia divizării creştinilor. Cum vor putea, de fapt, cei care nu cred să primească anunţul Evangheliei dacă creştinii, deşi toţi se referă la acelaşi Cristos, sunt în dezacord între ei? De altfel, cum ştim, Învăţătorul însuşi, la terminarea Ultimei Cine, se rugase Tatălui pentru ucenicii săi: „Ca toţi să fie una…pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Comuniunea şi unitatea ucenicilor lui Cristos este, deci, condiţie deosebit de importantă pentru o mai mare credibilitate şi eficacitate a mărturiei lor.

La un secol de distanţă de acel eveniment de la Edinburgh, intuiţia acelor curajoşi precursori este încă foarte actuală. Într-o lume marcată de indiferenţă religioasă, şi chiar de o aversiune crescândă faţă de credinţa creştină, este necesară o nouă, intensă, activitate de evanghelizare, nu numai între popoarele care nu au cunoscut niciodată Evanghelia, dar şi în acelea în care Creştinismul este difuz şi face parte din istoria lor. Nu lipsesc, din păcate, chestiuni care ne separă unii de alţii şi care sperăm să poată fi depăşite prin rugăciune şi dialog, dar există un conţinut central al mesajului lui Cristos pe care îl putem vesti împreună: paternitatea lui Dumnezeu, victoria lui Cristos asupra păcatului şi a morţii prin crucea şi învierea sa, încrederea în acţiunea transformatoare a Duhului.

În timp ce suntem pe drum spre deplina comuniune, suntem chemaţi să oferim o mărturie comună în faţa provocărilor din ce în ce mai complexe ale timpului nostru, precum secularizarea şi indiferenţa, relativismul şi hedonismul, delicatele teme etice privind începutul şi sfârşitul vieţii, limitele ştiinţei şi ale tehnologiei, dialogul cu celelalte tradiţii religioase. Există apoi domenii ulterioare în care trebuie încă de acum să dăm o mărturie comună: salvgardarea Creaţiei, promovarea binelui comun şi al păcii, apărarea locului central al persoanei umane, angajarea pentru a înfrânge mizeriile timpului nostru, precum foamea, sărăcia, analfabetismul, distribuţia inechitabilă a bunurilor.

Angajarea pentru unitatea creştinilor nu este doar sarcina câtorva, nici activitate accesorie pentru viaţa Bisericii. Fiecare este chemat să-şi aducă aportul său pentru a face acei paşi care să ducă spre comuniunea deplină între toţi ucenicii lui Cristos, fără a uita vreodată că ea este înainte de toate dar al lui Dumnezeu de invocat în mod constant. Într-adevăr, forma care promovează unitatea şi misiunea izvorăşte din întâlnirea fecundă şi pasionată cu Cel Înviat, cum s-a întâmplat pentru Sfântul Paul pe drumul Damascului şi pentru Cei Unsprezece şi ceilalţi ucenici reuniţi la Ierusalim. Fecioara Maria, Mama Bisericii, să facă astfel încă să se poată realiza cât mai curând dorinţa Fiului său: „Ca toţi să fie una…pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).

Aici serviciul audio cu inserţii: