Papa la sinagoga din Roma: creştini şi evrei, suntem chemaţi să dăm mărturie despre Dumnezeu în societatea timpurilor noastre (text)

Discursul Papei la Sinagoga din Roma, duminică, 17 ianuarie 2010.

«"Lucruri mari a făcut Domnul pentru ei". Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi şi suntem plini de bucurie» (Psalmul 126, 2-3)

«Iată cât de bine şi cât de plăcut este ca fraţii să locuiască împreună» (Psalm 133, 1)


Domnule Rabin-Şef al Comunităţii Ebraice din Roma,
Domnule Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Ebraice Italiene,
Domnule Preşedinte al Comunităţii Ebraice din Roma,
Domnilor Rabini,
Distinse Autorităţi,
Dragi Fraţi şi Surori,

1. La începutul întâlnirii în Templul Major al Evreilor din Roma, Psalmii pe care i-am ascultat ne sugerează atitudinea spirituală cea mai autentică pentru a trăi acest moment de har deosebit şi plin de bucurie: preamărirea Domnului care a făcut lucruri mari pentru noi, ne-a adunat aici cu "hesed"-ul său, iubirea sa îndurătoare, şi mulţumirea pentru a ne fi acordat darul de ne regăsi împreună să facem mai puternice legăturile care ne unesc şi să continuăm să păşim pe drumul reconcilierii şi al fraternităţii. (...)

Venind în mijlocul vostru pentru prima dată ca creştin şi Papă, veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, acum aproape 24 de ani, a voit să ofere o contribuţie hotărâtă la consolidarea bunelor raporturi între comunităţile noastre, pentru depăşirea oricărei neînţelegeri şi prejudecăţi. Această vizită a mea face parte din drumul trasat, pentru a-l confirma şi întări. Cu sentimente de vie cordialitate mă aflu în mijlocul vostru pentru a vă manifesta stima şi afecţiunea pe care Episcopul şi Biserica Romei, precum şi întreaga Biserică Catolică, le nutresc faţă de această Comunitate şi de Comunităţile ebraice din întreaga lume.

3. Învăţătura Conciliului Vatican al II-lea a reprezentat pentru Catolici un punct ferm la care să se raporteze constant în atitudinea şi raporturile cu poporul evreu, marcând o nouă şi importantă etapă. Evenimentul conciliar a dat un impuls decisiv la angajamentul de a parcurge un drum irevocabil de dialog, fraternitate şi prietenie, un drum care a cunoscut aprofundări şi s-a dezvoltat în aceşti patruzeci de ani, prin paşi importanţi şi gesturi semnificative, dintre care doresc să menţionez din nou vizita istorică în acest loc a Venerabilului meu Predecesor, la 13 aprilie 1986, numeroasele întâlniri pe care El le-a avut cu reprezentanţi Evrei, inclusiv în timpul Călătoriilor Apostolice internaţionale, al pelerinajului jubiliar în Ţara Sfântă din anul 2000, prin documentele Sfântului Scaun care, după declaraţia Nostra Aetate, au oferit orientări preţioase pentru o dezvoltare pozitivă în raporturile dintre Catolici şi Evrei. La rândul meu, în aceşti ani de Pontificat, am voit să-mi exprim apropierea şi afecţiunea mea faţă de poporul Legământului. Păstrez foarte vii în inima mea toate momentele pelerinajului pe care am avut bucuria să-l împlinesc în Ţara Sfântă, în luna mai, anul trecut, precum şi atâtea întâlniri cu Comunităţile şi Organizaţiile Ebraice, în special cele din Sinagogile din Köln şi New York.

Totodată, Biserica nu a evitat să deplângă lipsurile unor fii şi fiice ale ei, cerând iertare pentru tot ceea ce a putut să sprijine într-un anumit fel plăgile antisemitismului şi anti-iudaismului (cfr. Comisia pentru Raporturile Religioase cu Ebraismul, "Noi amintim: o reflecţie despre Shoah", 16 martie 1998). Fie ca aceste plăgi să se vindece pentru totdeauna! Îmi revine în memorie rugăciunea din inimă la Zidul Templului la Ierusalim a papei Ioan Paul al II-lea, la 26 martie 2000, care răsună adevărată şi sinceră în adâncul inimii noastre: "Dumnezeule al părinţilor noştri, tu l-ai ales pe Abraham şi seminţia lui pentru ca Numele tău să fie dus la toate neamurile: noi suntem profund îndureraţi de comportamentul celor care, în decursul istoriei, i-au făcut să sufere, pe ei care sunt fiii tăi, şi cerându-ţi iertare, vrem să ne angajăm să trăim o fraternitate autentică cu poporul Legământului".

3. Trecerea timpului ne permite să recunoaştem în secolul douăzeci o epocă cu adevărat tragică pentru omenire: războaie sângeroase care au semănat distrugere, moarte şi durere cum nu s-a văzut niciodată înainte; ideologii teribile care au avut la rădăcina lor idolatria omului, a rasei, a statului şi care au făcut încă o dată ca fratele să-şi ucidă fratele. Drama singulară şi tulburătoare a Shoah-ului reprezintă, într-un anumit fel, culmea unui drum de ură care se naşte atunci când omul uită de Creatorul său şi se pune pe sine în centrul universului. După cum spuneam la vizita de pe 28 mai 2006 în lagărul de concentrare de la Auschwitz, a cărei amintire este încă adânc întipărită în memoria mea, "potentaţii Celui de al Treilea Reich voiau să elimine poporul evreu în totalitatea sa" şi, în cele din urmă, "prin exterminarea acestui popor, voiau să-l ucidă pe acel Dumnezeu care l-a chemat pe Abraham, care vorbind pe Sinai a stabilit criteriile orientative ale umanităţii care rămân valabile în veci" (Discurs la Lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Învăţăturile lui Benedict al XVI-lea, vol. II, 1[2006], p. 727).

Cum să nu amintim în acest loc Evreii romani care au fost târâţi din aceste case, în faţa acestor ziduri, şi au fost ucişi la Auschwitz printr-o durere sfăşietoare? Cum e posibil să uităm feţele lor, numele lor, lacrimile, disperarea atâtor bărbaţi, femei şi copii? Exterminarea poporului Legământului lui Moise, mai întâi anunţată şi apoi programată şi realizată sistematic în Europa sub dominarea nazistă, a cuprins în mod tragic în acea zi şi Roma. Din nefericire, mulţi au rămas în indiferenţă, dar mulţi, inclusiv în rândul Catolicilor italieni, sprijiniţi de credinţă şi de învăţătura creştină, au reacţionat cu curaj, deschizându-şi braţele, deseori cu riscul vietii, pentru a-i ajuta pe Evreii vânaţi şi fugitivi, meritându-şi astfel o gratitudine perenă. Şi Scaunul Apostolic a desfăşurat o activitate de ajutorare, deseori ascunsă şi discretă. Memoria acestor evenimente trebuie să ne sprijine să întărim legăturile care ne unesc pentru ca să crească tot mai mult înţelegerea, respectul şi primirea.

4. Apropierea noastră şi fraternitatea spirituală îşi găsesc în Biblia Sacră – în ebraică Sifre Qodesh sau "Cărţile de Sfinţenie" – fundamentul lor cel mai solid şi peren, pe baza căruia suntem puşi mereu în faţa rădăcinilor noastre comune, a istoriei şi a bogatului patrimoniu spiritual pe care-l împărtăşim împreună. Scrutând însăşi misterul său, Biserica, Poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ, descoperă propria legătură profundă cu Evreii, aleşi de Domnul primii între toţi să primească cuvântul său (cfr Catehismul Bisericii Catolice, 839). Spre deosebire de celelalte religii necreştine, credinţa ebraică este deja răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Legământ. Ale poporului evreu sunt "înfierea, mărirea, alianţele, Legea, cultul şi promisiunile, patriarhii; din ei vine, după trup, Cristos" (Romani 9, 4-5), căci "darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile!" (Romani 11,20) (Ibid.).

5. Numeroase pot fi implicaţiile care decurg din moştenirea comună a Legii şi a Profeţilor. Aş dori să amintesc câteva: mai întâi, solidaritatea care uneşte Biserica şi poporul evreu "la nivelul însuşi al identităţii" lor spirituale şi care oferă Creştinilor oportunitatea de a promova "un reînnoit respect pentru interpretarea ebraică a Vechiului Testament" (cfr Comisia Pontificală Biblică, Poporul evreu şi Sacrele sale Scripturi în Biblia Creştină, 2001, pp. 12 şi 55); centralitatea Decalogului ca mesaj etic comun de valoare perenă pentru Israel, pentru Biserică, cei care nu cred şi întreaga umanitate; angajamentul de a pregăti sau realiza Împărăţia Celui Preaînalt prin "atenţia faţă de creaţie", încredinţată de Dumnezeu omului ca să o cultive şi să o păzească în mod responsabil (cfr Geneză 2,15).

6. În special Decalogul – Cele "Zece Cuvinte" sau Zece Porunci (cfr Exod 20,1-17; Dt 5, 1-21) – care provine din Torah-ul lui Moise, constituie flacăra eticii, a speranţei şi a dialogului, steaua polară a credinţei şi a moralei poporului lui Dumnezeu, şi luminează şi călăuzeşte şi drumul Creştinilor. El constituie un far şi o normă de viaţă în dreptate şi iubire, un "mare cod" etic pentru toată umanitate. Cele "Zece Cuvinte" luminează binele şi răul, adevărul şi falsul, ceea ce este just şi injust, chiar şi după criteriile conştiinţei drepte a oricărei persoane umane. Isus însuşi a spus aceasta de mai multe ori subliniind că e necesar un angajament activ pe calea Poruncilor: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Matei 19, 17). În acest sens, sunt diferite, domeniile de colaborare şi de mărturie. Aş dori să amintesc trei, deosebit de importante pentru timpul nostru.

Cele "Zece Cuvinte" cer să fie recunoscut unicul Domn, împotriva ispitei de a-şi construi alte divinităţi, de a-şi face viţei de aur. În lumea noastră, mulţi nu-l cunosc pe Dumnezeu sau îl consideră superfluu, fără relevanţă pentru viaţă. Au fost făcute astfel alte şi noi divinităţi la care omul se închină. Retrezirea în societatea noastră a deschiderii la dimensiunea transcendentă, mărturisirea unicului Dumnezeu, este un serviciu preţios pe care Evrei şi Creştini îl pot oferi împreună.

Cele "Zece Cuvinte" cer respectul, ocrotirea vieţii, împotriva oricărei forme de injustiţie şi asuprire, recunoscând valoarea oricărei persoane umane, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De câte ori, în orice parte a pământului, din apropiere sau depărtare, sunt încălcate încă demnitatea, libertatea, drepturile fiinţei umane! A mărturisi împreună valoarea supremă a vieţii împotriva oricărui egoism, înseamnă a oferi o importantă contribuţie pentru o lume în care să domnească dreptatea şi pacea, acel "shalom" dorit de legislatorii, profeţii şi înţelepţii lui Israel.

Cele "Zece Cuvinte" cer să fie păstrată şi promovată sfinţenia familiei, în care acel "da" personal şi reciproc, fidel şi definitiv al omului şi al femeii, deschide spaţiul pentru viitor, pentru umanitatea autentică a fiecăruia, şi se deschide în acelaşi timp la darul unei noi vieţi. A mărturisi că familia continuă să fie celula esenţială a societăţii şi contextul de bază în care se învaţă şi se exercită virtuţile umane, este un serviciu preţios de oferit la construcţia unei lumi cu faţa mai umană.

7. După cum învaţă Moise în "Shema Israel" (cf Dt 6,5; Lv 19, 34) - şi Isus reafirmă în Evanghelie (cfr Marcu 12, 19-31) - toate poruncile se rezumă la iubirea de Dumnezeu şi în milostivirea faţă de aproapele. Această Regulă îi angajează pe Evrei şi Creştini să practice în timpul nostru o generozitate specială faţă de cei săraci, de femei, copii, străini, cei bolnavi şi cei nevoiaşi. În tradiţia ebraică există o vorbă minunată a Părinţilor lui Israel: "Simon cel drept obişnuia să spună că lumea se bazează pe trei lucruri: pe Torah, cult şi faptele de milostenie" (Aboth, 1,2). Prin practicarea dreptăţii şi a milostivirii, Evreii şi Creştinii sunt chemaţi să vestească şi să dea mărturie despre Împărăţia Celui Preaînalt care vine şi pentru care ne rugăm şi lucrăm în fiecare zi în speranţă.

8. În această direcţie putem face noi paşi împreună, conştienţi de diferenţele care sunt între noi, dar şi de faptul că dacă vom reuşi să unim inimile noastre şi mâinile noastre pentru a răspunde la chemarea Domnului, lumina sa se va apropia mai mult pentru a ilumina toate popoarele pământului. Paşii făcuţi în aceşti patruzeci de ani de Comitetul Internaţional comun catolico-ebraic şi, în ani mai recenţi, de Comisia Mixtă a Sfântului Scaun şi a Marelui Rabinat al Israelului, sunt un semn al voinţei comune de a continua un dialog deschis şi sincer. Chiar mâine, Comisia Mixtă va avea aici la Roma a IX-a întâlnire a sa despre "Învăţătura catolică şi ebraică despre creaţie şi mediu". Le dorim un dialog rodnic pe o temă atât de importantă şi actuală.

9. Creştinii şi Evreii au în comun o mare parte din patrimoniul lor spiritual, se roagă aceluiaşi Domn, au aceleaşi rădăcini, dar rămân adesea necunoscuţi unii altora. Ne revine nouă, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, să lucrăm pentru ca să rămână întotdeauna deschis spaţiul de dialog, de respect reciproc, de creştere în prietenie, de mărturie comună în faţa provocărilor timpului nostru, care ne invită să colaborăm pentru binele umanităţii în această lume creată de Dumnezeu, Cel Atotputernic şi Îndurător.

10. În fine, un gând special pentru Oraşul nostru, Roma, unde de circa două milenii vieţuiesc alături, cum a spus papa Ioan Paul al II-lea, Comunitatea Catolică împreună cu Episcopul ei şi Comunitatea ebraică cu Şef-Rabinul ei. Fie ca această vieţuire împreună să fie animată de o tot mai mare iubire fraternă, care se exprimă şi printr-o cooperare tot mai strânsă pentru a oferi o contribuţie importantă la soluţionarea problemelor şi dificultăţilor de înfruntat.

Cer de la Domnul darul preţios al păcii în întreaga lume, mai ales în Ţara Sfântă. În pelerinajul meu, din luna mai anul trecut, la Ierusalim, la Zidul Templului am cerut de la Cel care poate totul: "Trimite pacea ta în Ţara Sfântă, în Orientul Mijlociu, în toată familia umană; mişcă inimile celor care invocă Numele tău ca să parcurgă cu smerenie calea dreptăţii şi a compasiunii" (Rugăciune la Zidul Occidental al Ierusalimului, 12 mai 2009).

Înalţ din nou către El mulţumirea şi preamărirea pentru această întâlnire a noastră, cerându-i să întărească fraternitatea noastră şi să facă mai trainică înţelegerea dintre noi.

(în ebraică:)
«Lăudaţi-l pe Domnul, toate neamurile,
preamăriţi-l, toate popoarele.
Căci mare este îndurarea lui asupra noastră,
şi adevărul Domnului rămâne întotdeauna». Aleluia!
(Psalmul 116/117).

********
Mai jos, textul oficial în limba italiană:

“Il Signore ha fatto grandi cose per loro”
Grandi cose ha fatto il Signore per noi:
eravamo pieni di gioia” (Sal 126)

“Ecco, com’è bello e com’è dolce
che i fratelli vivano insieme!” (Sal 133)


Signor Rabbino Capo della Comunità Ebraica di Roma,
 Signor Presidente dell’Unione delle Comunità Ebraiche Italiane,
Signor Presidente della Comunità Ebraica di Roma
Signori Rabbini,
Distinte Autorità,
Cari amici e fratelli,

1. All’inizio dell’incontro nel Tempio Maggiore degli Ebrei di Roma, i Salmi che abbiamo ascoltato ci suggeriscono l’atteggiamento spirituale più autentico per vivere questo particolare e lieto momento di grazia: la lode al Signore, che ha fatto grandi cose per noi, ci ha qui raccolti con il suo Hèsed, l’amore misericordioso, e il ringraziamento per averci fatto il dono di ritrovarci assieme a rendere più saldi i legami che ci uniscono e continuare a percorrere la strada della riconciliazione e della fraternità. Desidero esprimere innanzitutto viva gratitudine a Lei, Rabbino Capo, Dottor Riccardo Di Segni, per l’invito rivoltomi e per le significative parole che mi ha indirizzato. Ringrazio poi i Presidenti dell’Unione delle Comunità Ebraiche Italiane, Avvocato Renzo Gattegna, e della Comunità Ebraica di Roma, Signor Riccardo Pacifici, per le espressioni cortesi che hanno voluto rivolgermi. Il mio pensiero va alle Autorità e a tutti i presenti e si estende, in modo particolare, alla Comunità ebraica romana e a quanti hanno collaborato per rendere possibile il momento di incontro e di amicizia, che stiamo vivendo.
Venendo tra voi per la prima volta da cristiano e da Papa, il mio venerato Predecessore Giovanni Paolo II, quasi ventiquattro anni fa, intese offrire un deciso contributo al consolidamento dei buoni rapporti tra le nostre comunità, per superare ogni incomprensione e pregiudizio. Questa mia visita si inserisce nel cammino tracciato, per confermarlo e rafforzarlo. Con sentimenti di viva cordialità mi trovo in mezzo a voi per manifestarvi la stima e l’affetto che il Vescovo e la Chiesa di Roma, come pure l’intera Chiesa Cattolica, nutrono verso questa Comunità e le Comunità ebraiche sparse nel mondo.

2. La dottrina del Concilio Vaticano II ha rappresentato per i Cattolici un punto fermo a cui riferirsi costantemente nell’atteggiamento e nei rapporti con il popolo ebraico, segnando una nuova e significativa tappa. L’evento conciliare ha dato un decisivo impulso all’impegno di percorrere un cammino irrevocabile di dialogo, di fraternità e di amicizia, cammino che si è approfondito e sviluppato in questi quarant’anni con passi e gesti importanti e significativi, tra i quali desidero menzionare nuovamente la storica visita in questo luogo del mio Venerabile Predecessore, il 13 aprile 1986, i numerosi incontri che egli ha avuto con Esponenti ebrei, anche durante i Viaggi Apostolici internazionali, il pellegrinaggio giubilare in Terra Santa nell’anno 2000, i documenti della Santa Sede che, dopo la Dichiarazione Nostra Aetate, hanno offerto preziosi orientamenti per un positivo sviluppo nei rapporti tra Cattolici ed Ebrei. Anche io, in questi anni di Pontificato, ho voluto mostrare la mia vicinanza e il mio affetto verso il popolo dell’Alleanza. Conservo ben vivo nel mio cuore tutti i momenti del pellegrinaggio che ho avuto la gioia di realizzare in Terra Santa, nel maggio dello scorso anno, come pure i tanti incontri con Comunità e Organizzazioni ebraiche, in particolare quelli nelle Sinagoghe a Colonia e a New York.
Inoltre, la Chiesa non ha mancato di deplorare le mancanze di suoi figli e sue figlie, chiedendo perdono per tutto ciò che ha potuto favorire in qualche modo le piaghe dell’antisemitismo e dell’antigiudaismo (cfr Commissione per i Rapporti Religiosi con l’Ebraismo, Noi Ricordiamo: una riflessione sulla Shoah, 16 marzo 1998). Possano queste piaghe essere sanate per sempre! Torna alla mente l’accorata preghiera al Muro del Tempio in Gerusalemme del Papa Giovanni Paolo II, il 26 marzo 2000, che risuona vera e sincera nel profondo del nostro cuore, ha detto: “Dio dei nostri padri, tu hai scelto Abramo e la sua discendenza perché il tuo Nome sia portato ai popoli: noi siamo profondamente addolorati per il comportamento di quanti, nel corso della storia, li hanno fatti soffrire, essi che sono tuoi figli, e domandandotene perdono, vogliamo impegnarci a vivere una fraternità autentica con il popolo dell’Alleanza”.

3. Il passare del tempo ci permette di riconoscere nel ventesimo secolo un’epoca davvero tragica per l’umanità: guerre sanguinose che hanno seminato distruzione, morte e dolore come mai era avvenuto prima; ideologie terribili che hanno avuto alla loro radice l’idolatria dell’uomo, della razza, dello stato e che hanno portato ancora una volta il fratello ad uccidere il fratello. Il dramma singolare e sconvolgente della Shoah rappresenta, in qualche modo, il vertice di un cammino di odio che nasce quando l’uomo dimentica il suo Creatore e mette se stesso al centro dell’universo. Come dissi nella visita del 28 maggio 2006 al campo di concentramento di Auschwitz, ancora profondamente impressa nella mia memoria, “i potentati del Terzo Reich volevano schiacciare il popolo ebraico nella sua totalità” e, in fondo, “con l’annientamento di questo popolo, intendevano uccidere quel Dio che chiamò Abramo, che parlando sul Sinai stabilì i criteri orientativi dell’umanità che restano validi in eterno” (Discorso al campo di Auschwitz-Birkenau: Insegnamenti di Benedetto XVI, II, 1[2006], p. 727).
In questo luogo, come non ricordare gli Ebrei romani che vennero strappati da queste case, davanti a questi muri, e con orrendo strazio vennero uccisi ad Auschwitz? Come è possibile dimenticare i loro volti, i loro nomi, le lacrime, la disperazione di uomini, donne e bambini? Lo sterminio del popolo dell’Alleanza di Mosè, prima annunciato, poi sistematicamente programmato e realizzato nell’Europa sotto il dominio nazista, raggiunse in quel giorno tragicamente anche Roma. Purtroppo, molti rimasero indifferenti, ma molti, anche fra i Cattolici italiani, sostenuti dalla fede e dall’insegnamento cristiano, reagirono con coraggio, aprendo le braccia per soccorrere gli Ebrei braccati e fuggiaschi, a rischio spesso della propria vita, e meritando una gratitudine perenne. Anche la Sede Apostolica svolse un’azione di soccorso, spesso nascosta e discreta.
La memoria di questi avvenimenti deve spingerci a rafforzare i legami che ci uniscono perché crescano sempre di più la comprensione, il rispetto e l’accoglienza.

4. La nostra vicinanza e fraternità spirituali trovano nella Sacra Bibbia – in ebraico Sifre Qodesh o “Libri di Santità” – il fondamento più solido e perenne, in base al quale veniamo costantemente posti davanti alle nostre radici comuni, alla storia e al ricco patrimonio spirituale che condividiamo. E’ scrutando il suo stesso mistero che la Chiesa, Popolo di Dio della Nuova Alleanza, scopre il proprio profondo legame con gli Ebrei, scelti dal Signore primi fra tutti ad accogliere la sua parola (cfr Catechismo della Chiesa Cattolica, 839). “A differenza delle altre religioni non cristiane, la fede ebraica è già risposta alla rivelazione di Dio nella Antica Alleanza. E’ al popolo ebraico che appartengono ‘l’adozione a figli, la gloria, le alleanze, la legislazione, il culto, le promesse, i patriarchi; da essi proviene Cristo secondo la carne’ (Rm 9,4-5) perché ‘i doni e la chiamata di Dio sono irrevocabili!’ (Rm 11,29)” (Ibid.).

5. Numerose possono essere le implicazioni che derivano dalla comune eredità tratta dalla Legge e dai Profeti. Vorrei ricordarne alcune: innanzitutto, la solidarietà che lega la Chiesa e il popolo ebraico “a livello della loro stessa identità” spirituale e che offre ai Cristiani l’opportunità di promuovere “un rinnovato rispetto per l’interpretazione ebraica dell’Antico Testamento” (cfr Pontificia Commissione Biblica, Il popolo ebraico e le sue Sacre Scritture nella Bibbia cristiana, 2001, pp. 12 e 55); la centralità del Decalogo come comune messaggio etico di valore perenne per Israele, la Chiesa, i non credenti e l’intera umanità; l’impegno per preparare o realizzare il Regno dell’Altissimo nella “cura del creato” affidato da Dio all’uomo perché lo coltivi e lo custodisca responsabilmente (cfr Gen 2,15).

6. In particolare il Decalogo – le “Dieci Parole” o Dieci Comandamenti (cfr Es 20,1-17; Dt 5,1-21) – che proviene dalla Torah di Mosè, costituisce la fiaccola dell’etica, della speranza e del dialogo, stella polare della fede e della morale del popolo di Dio, e illumina e guida anche il cammino dei Cristiani. Esso costituisce un faro e una norma di vita nella giustizia e nell’amore, un “grande codice” etico per tutta l’umanità. Le “Dieci Parole” gettano luce sul bene e il male, sul vero e il falso, sul giusto e l’ingiusto, anche secondo i criteri della coscienza retta di ogni persona umana. Gesù stesso lo ha ripetuto più volte, sottolineando che è necessario un impegno operoso sulla via dei Comandamenti: “Se vuoi entrare nella vita, osserva i Comandamenti” (Mt 19,17). In questa prospettiva, sono vari i campi di collaborazione e di testimonianza. Vorrei ricordarne tre particolarmente importanti per il nostro tempo.
Le “Dieci Parole” chiedono di riconoscere l’unico Signore, contro la tentazione di costruirsi altri idoli, di farsi vitelli d’oro. Nel nostro mondo molti non conoscono Dio o lo ritengono superfluo, senza rilevanza per la vita; sono stati fabbricati così altri e nuovi dei a cui l’uomo si inchina. Risvegliare nella nostra società l’apertura alla dimensione trascendente, testimoniare l’unico Dio è un servizio prezioso che Ebrei e Cristiani possono e devono offrire assieme.
Le “Dieci Parole” chiedono il rispetto, la protezione della vita, contro ogni ingiustizia e sopruso, riconoscendo il valore di ogni persona umana, creata a immagine e somiglianza di Dio. Quante volte, in ogni parte della terra, vicina e lontana, vengono ancora calpestati la dignità, la libertà, i diritti dell’essere umano! Testimoniare insieme il valore supremo della vita contro ogni egoismo, è offrire un importante apporto per un mondo in cui regni la giustizia e la pace, lo “shalom” auspicato dai legislatori, dai profeti e dai sapienti di Israele.
Le “Dieci Parole” chiedono di conservare e promuovere la santità della famiglia, in cui il “sì” personale e reciproco, fedele e definitivo dell’uomo e della donna, dischiude lo spazio per il futuro, per l’autentica umanità di ciascuno, e si apre, al tempo stesso, al dono di una nuova vita. Testimoniare che la famiglia continua ad essere la cellula essenziale della società e il contesto di base in cui si imparano e si esercitano le virtù umane è un prezioso servizio da offrire per la costruzione di un mondo dal volto più umano.

7. Come insegna Mosè nello Shemà (cfr. Dt 6,5; Lv 19,34) – e Gesù riafferma nel Vangelo (cfr. Mc 12,19-31), tutti i comandamenti si riassumono nell’amore di Dio e nella misericordia verso il prossimo. Tale Regola impegna Ebrei e Cristiani ad esercitare, nel nostro tempo, una generosità speciale verso i poveri, le donne, i bambini, gli stranieri, i malati, i deboli, i bisognosi. Nella tradizione ebraica c’è un mirabile detto dei Padri d’Israele: “Simone il Giusto era solito dire: Il mondo si fonda su tre cose: la Torah, il culto e gli atti di misericordia” (Aboth 1,2). Con l’esercizio della giustizia e della misericordia, Ebrei e Cristiani sono chiamati ad annunciare e a dare testimonianza al Regno dell’Altissimo che viene, e per il quale preghiamo e operiamo ogni giorno nella speranza.

8. In questa direzione possiamo compiere passi insieme, consapevoli delle differenze che vi sono tra noi, ma anche del fatto che se riusciremo ad unire i nostri cuori e le nostre mani per rispondere alla chiamata del Signore, la sua luce si farà più vicina per illuminare tutti i popoli della terra. I passi compiuti in questi quarant’anni dal Comitato Internazionale congiunto cattolico-ebraico e, in anni più recenti, dalla Commissione Mista della Santa Sede e del Gran Rabbinato d’Israele, sono un segno della comune volontà di continuare un dialogo aperto e sincero. Proprio domani la Commissione Mista terrà qui a Roma il suo IX incontro su “L’insegnamento cattolico ed ebraico sul creato e l’ambiente”; auguriamo loro un proficuo dialogo su un tema tanto importante e attuale.

9. Cristiani ed Ebrei hanno una grande parte di patrimonio spirituale in comune, pregano lo stesso Signore, hanno le stesse radici, ma rimangono spesso sconosciuti l’uno all’altro. Spetta a noi, in risposta alla chiamata di Dio, lavorare affinché rimanga sempre aperto lo spazio del dialogo, del reciproco rispetto, della crescita nell’amicizia, della comune testimonianza di fronte alle sfide del nostro tempo, che ci invitano a collaborare per il bene dell’umanità in questo mondo creato da Dio, l’Onnipotente e il Misericordioso.

10. Infine un pensiero particolare per questa nostra Città di Roma, dove, da circa due millenni, convivono, come disse il Papa Giovanni Paolo II, la Comunità cattolica con il suo Vescovo e la Comunità ebraica con il suo Rabbino Capo; questo vivere assieme possa essere animato da un crescente amore fraterno, che si esprima anche in una cooperazione sempre più stretta per offrire un valido contributo nella soluzione dei problemi e delle difficoltà da affrontare.

Invoco dal Signore il dono prezioso della pace in tutto il mondo, soprattutto in Terra Santa. Nel mio pellegrinaggio del maggio scorso, a Gerusalemme, presso il Muro del Tempio, ho chiesto a Colui che può tutto: “manda la tua pace in Terra Santa, nel Medio Oriente, in tutta la famiglia umana; muovi i cuori di quanti invocano il tuo nome, perché percorrano umilmente il cammino della giustizia e della compassione” (Preghiera al Muro Occidentale di Gerusalemme, 12 maggio 2009).
Nuovamente elevo a Lui il ringraziamento e la lode per questo nostro incontro, chiedendo che Egli rafforzi la nostra fraternità e renda più salda la nostra intesa.


[“Genti tutte, lodate il Signore,
popoli tutti, cantate la sua lode,
perché forte è il suo amore per noi
e la fedeltà del Signore dura per sempre”.
Alleluia” (Sal 117)]