Isus Cristos, mai mare decât tiraniile şi ideologiile istoriei: Benedict al XVI-lea, primind sâmbătă cetăţenia de onoare a oraşului german Freising

RV 16 ian 2010. Anii de formare în seminar după căderea nazismului, convingerea că Cristos este "mai puternic decât orice tiranie", conştiinţa de a fi "oameni noi" într-o lume care revenea la viaţă din ruinele ei istorice şi spirituale: cu aceste cuvinte dense de emoţie, Benedict al XVI-lea a reparcurs anii tinereţii sale, culminând cu momentul hirotonirii sale preoţeşti, în prezenţa unei delegaţii a oraşului german Freising, care a venit sâmbătă în Vatican pentru a-i acorda cetăţenia de onoare. Alături de mai cunoscutul München, Freising face parte din teritoriul aceleiaşi arhidieceze bavareze pe care cardinalul, pe atunci, Joseph Ratzinger, a condus-o din 1977 pînă în 1982, când a fost chemat la Roma de Ioan Paul al II-lea la conducerea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

Amintirile s-au întors pentru câteva minute în ceea ce Papa a numit "geografia inimii". În această panoramică interioară, a destăinuit delegaţiei care l-a "emoţionat" acordându-i cetăţenia de onoare, "oraşul Freising ocupă un loc cu totul aparte". "Aici, a afirmat Pontiful german, am primit formarea care a hotărât drumul vieţii mele şi de aceea, acest oraş este prezent întotdeauna în mine şi eu în el". O legătură de suflet, aşadar, exprimată şi de simbolurile ce reprezintă maurul de la Freising şi ursul Sfântului Corbinian, introduse mai întâi în stema episcopală şi apoi în cea pontificală a lui Benedict al XVI-lea.

Din numeroasele imagini retrezite de amintiri, Papa a evidenţiat un moment de la jumătatea anilor '40, prima perioadă, dramatică, de după război. La 3 februarie 1946, după o aşteptare îndelungată, "seminarul din Freising îşi deschidea din nou porţile, pentru cei întorşi din război; era în continuare un adevărat spital pentru prizonierii de război, "dar noi", a afirmat Papa...
• "...eram în măsură să reluăm (studiile), un moment important în viaţa noastră: începeam în sfârşit drumul pentru care ne simţeam chemaţi. Privind cu ochii de astăzi, viaţa de atunci era într-un stil 'spartan' şi lipsită de orice 'comfort' (...), dar cu toate acestea eram fericiţi, nu doar pentru că scăpasem de mizeria şi pericolul războiului şi de regimul nazist, ci pentru că de acum eram liberi. Dar mai ales, pentru că ne pregăteam pentru vocaţia noastră".

"Ştiam", a continuat Papa vorbind liber pe firul memoriei, "că Isus Cristos este mai tare decât orice tiranie, decât puterea ideologiei şi a mecanismelor sale de asuprire":
• "Ştiam că timpul şi viitorul aparţin lui Cristos. Ştiam că El ne chema şi ştiam că El avea nevoie de noi, că era nevoie de noi. Şi mai ştiam că oamenii acestui nou anotimp ne aşteptau pe noi, aşteptau preoţi care veneau cu un nou elan al credinţei pentru a construi casa vie a lui Dumnezeu".

Amintind profesorii de la liceu, care l-au văzut mai întâi student şi apoi profesor, Benedict al XVI-lea a spus: "ei nu erau simpli 'profesori' ci mai ales 'dascăli', nu se mulţumeau să ne ofere roadele specializării lor", voind în principal să înrădăcineze credinţa în studenţii pe care-i aveau în faţă, făcându-i capabili să o "transmită într-o epocă nouă cu noi provocări".

Certitudini adânci care se împletesc cu intimitatea spirituală şi mai personală pentru un preot, cea din ziua sfinţirii sale întru preoţie. De la acel 29 iunie 1951, Benedict al XVI-lea a amintit imaginea în care el însuşi era întins la pământ în faţa altarului în domul din Freising, în timp ce se cântau litaniile tuturor sfinţilor:
• "Când eşti acolo, întins la pământ, eşti conştient, încă o dată, despre nimicnicia ta şi te întrebi: dar vei fi cu adevărat capabil de toate acestea? (...) Apoi, impunerea mâinilor, (...) a fost un gest profund şi semnificativ pentru noi toţi. (Aveam) conştiinţa că Domnul însuşi era cel care punea mâinile asupra mea pentru a-mi spune: tu îmi aparţii mie, nu-ţi mai aparţii doar ţie, da, te vreau, fii în serviciul meu!".

O nouă fotogramă, şi amintirile Papei au atins cei "trei ani memorabili" alături de părinţi, petrecuţi la Lerchenfeldhof, în traducere "cătunul ciocârliilor", care – spune Pontiful – "m-au făcut să simt Freising drept casa mea", înconjurat de verdele naturii. Apoi, turnurile oraşului care se înalţă pe Domberg, colina pe care a fost ridicat domul. Acele turnuri, nu departe de aeroportul de la München, pentru Benedict al XVI-lea arată "o altitudine diferită faţă de cea la care putem ajunge cu avionul; arată altitudinea adevărată, cea a lui Dumnezeu, de la care provine iubirea, care ne face să devenim oameni, care ne dă adevărata omenie".

Domul, catedrala, arată în acelaşi timp "calea" şi "vastitatea" vieţii divine, pentru că, pe lângă faptul că păstrează "secole de credinţă şi rugăciune", în el este prezentă în întregime şi "comuniunea Sfinţilor, a tuturor celor care mai înaintea noastră, au crezut, s-au rugat, au suferit şi s-au bucurat"; o "vastitate", a încheiat Sfântul Părinte, "care merge dincolo de globalizare, pentru că în diferenţa şi confruntarea de culturi şi origini, dă forţa unităţii interioare, ne dăruieşte ceea ce poate uni cu adevărat: forţa unificatoare a certitudinii de a fi iubiţi de Dumnezeu însuşi".

Aici, serviciul audio: