Dedicată Ordinelor călugăreşti cerşetoare (mendicantes) cateheza lui Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri: mărturia de sărăcie şi soldaritate oferită de Franciscani şi Dominicani, exemplu pentru omenirea de azi (text integral)

(RV - 13 ianuarie 2010) Este urgentă o marturisire coerentă şi curajoasă a Evangheliei, a spus papa Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri în Aula Paul al VI-lea din Vatican, dezvoltând o cateheză dedicată Ordinelor călugăreşti cerşetoare în latină „mendicantes”, apărute în Biserica Catolică în secolul al XIII-lea: datorită lor, viaţa bisericească a cunoscut o reînnoire spirituală stabilă şi profundă.

Textul integral al catehezei lui Benedict al XVI-lea:

Iubiţi fraţi şi surori, la începutul noului an să privim la istoria Creştinismului, pentru a vedea cum se dezvoltă o istorie şi cum poate fie reînnoită. În ea putem vedea că există sfinţii, călăuziţi de lumina lui Dumnezeu, reformatorii autentici ai vieţii Bisericii şi societăţii. Maeştri prin cuvânt şi martori cu exemplu, ei ştiu să promoveze o reînnoire bisericească stabilă şi profundă, deoarece ei înşişi sunt profund reînnoiţi, sunt în contact cu adevărata noutate: prezenţa lui Dumnezeu în lume. Atare realitate mângâietoare, adică faptul că în orice generaţie se nasc sfinţi şi poartă creativitatea reînnoirii, însoţeşte constant istoria Bisericii în mijlocul tristeţilor şi aspectelor negative ale mersului ei. De fapt, vedem, secol după secol, născându-se şi forţele reformei şi ale reînnoirii, pentru că noutatea lui Dumnezeu este inexorabilă şi dă mereu noi puteri pentru a merge înainte. Aşa s-a întâmplat în secolul al XIII-lea, cu naşterea şi dezvoltarea extraordinară a Ordinelor călugăreşti cerşetoare: un model de mare reînnoire într-o nouă epocă istorică. Ele au fost chemate astfel datorită caracteristicii lor de „a cerşi”, adică de a recurge cu umilinţă la sprijinul economic al oamenilor pentru a putea trăi votul de sărăcie şi îndeplini propria misiune. Dintre Ordinele călugăreşti cerşetoare care au apărut în acea perioadă, cele mai cunoscute şi mai importante sunt Fraţii Minori şi Fraţii Predicatori, cunoscuţi ca Franciscani şi respectiv Dominicani. Ei sunt chemaţi astfel de la numele fondatorilor lor Francisc de Assisi şi Dominic de Guzman. Aceşti doi mari sfinţi au avut capacitatea de a interpreta cu inteligenţă „semnele timpurilor”, intuind provocările pe care trebuia să le înfrunte Biserica din timpul lor.

O primă provocare era reprezentată de expansiunea a diferite grupuri şi mişcări de credincioşi care, deşi inspiraţi de o dorinţă legitimă de viaţă creştină autentică, se situau adesea în afara comuniunii bisericeşti. Erau în profundă opoziţie cu Biserica bogată şi frumoasă care se dezvoltase tocmai prin înflorirea monahismului. În catehezele recente m-am oprit asupra comunităţii monastice de la Cluny, care atrăsese tot mai mult tineri şi deci forţe vitale, precum şi bunuri şi bogăţii. Se dezvoltase, natural, într-un prim moment, o Biserică bogată în proprietăţi şi bunuri imobile, Împotriva acestei Biserici s-a contrapus ideea că Cristos a venit pe pământ sărac şi că adevărata Biserică ar fi trebuit să fie tocmai Biserica săracilor. Este vorba despre aşa-numitele mişcări „pauperiste” din Evul Mediu. Ele contestau cu asprime modul de a trăi al preoţilor şi monahilor timpului, acuzaţi de a fi trădat Evanghelia şi de a nu practica sărăcia ca primii creştini, şi contrapuneau ministerului Episcopului o „ierarhie paralelă” proprie. În afară de aceasta, pentru a-şi justifica propriile alegeri, au răspândit învăţături incompatibile cu credinţa catolică. De exemplu, mişcarea Catarilor sau Albigenzilor relua erezii antice, precum subestimarea şi dispreţul lumii materiale - opoziţia împotriva bogăţiei devenită repede opoziţie împotriva realităţii materiale în sine - negarea liberei voinţe, şi apoi dualismul, existenţa unui principiu ale răului echivalat cu Dumnezeu. Aceste mişcări au avut succes, mai ales în Franţa şi în Italia, nu numai datorită organizării solide, ci şi pentru că denunţau o dezordine reală în Biserică provocată de comportamentul puţin exemplar al unor exponenţi ai clerului.

Franciscanii şi Dominicanii, păşind pe urmele fondatorilor, au arătat, în schimb, că era posibil a trăi sărăcia evanghelică, adevărul Evanghelie ca atare, fără a se separa de Biserică…Mai mult, Dominic şi Francisc au tras tocmai din comuniunea intimă cu Biserica şi cu Papalitatea forţa mărturiei lor. Printr-o alegere total originală în istoria vieţii călugăreşti, membrii acestor Ordine nu numai că au renunţat la posesia de bunuri personale, cum făceau monahii încă din antichitate, dar nu au voit nici ca să fie lăsate comunităţii terenuri şi bunuri imobile. Înţelegeau astfel să dea mărturia unei vieţi extrem de sobre, pentru a fi solidari cu cei săraci şi a se încrede numai în Providenţă, a trăi în fiecare zi din Providenţă, din încrederea de a se lăsa în mâinile lui Dumnezeu. Acest stil personal şi comunitar al Ordinelor călugăreşti cerşetoare, unit cu adeziunea totală la învăţătura Bisericii şi la autoritatea sa, a fost foarte apreciat de Pontifii epocii, ca Inocenţiu al III-le aşi Onoriu al III-lea, care le-au oferit sprijin deplin acestor noi experienţe bisericeşti, recunoscând în ele glasul Duhului. Şi roadele nu au lipsit: grupările „pauperiste” care se separaseră de Biserică au intrat din nou în comuniunea eclezială sau, în mod lent, s-au redimensionat până la a dispare. Şi astăzi, deşi trăind într-o societate în care adesea predomină „a avea” asupra lui „a fi”, oamenii sunt foarte sensibili la exemplele de sărăcie şi de solidaritate, pe care credincioşii le oferă prin alegerile lor curajoase. Lumea, cum amintea papa Paul al VI-lea în Exortaţia apostolică „Evangelii nuntiandi” ascultă bucuros maeştrii, când sunt şi mărturisitori. Aceasta este o lecţie ce nu trebuie uitată niciodată în opera de răspândire a Evangheliei: a trăi personal cei dintâi ceea ce se anunţă, a fi oglindă a carităţii divine.

Franciscani şi Dominicani au fost mărturisitori, dar şi maeştri. De fapt, o altă exigenţă difuză în epoca lor era aceea a instruirii religioase. Nu puţini credincioşi laici, care locuiau în oraşele în curs de mare expansiune, dorea să practice o viaţă creştină spiritualmente intensă. Căutau deci să aprofundeze cunoaşterea credinţei şi să fie călăuziţi pe drumul anevoios dar entuziasmat al sfinţeniei. Ordinele călugăreşti cerşetoare - Ordinele „Mendicante”, cum le-am numit, au ştiut să răspundă cu succes şi acestei necesităţi: vestirea Evangheliei în simplitatea şi în profunzimea sa şi măreţiei era un scop, poate scopul principal al acestei mişcări. Cu mare zel, de fapt, s-au dedicat predicării. Erau forate numeroşi credincioşii, adesea adevărate mulţimi, care se reuneau pentru a-i asculta pe predicatori în biserici şi în locuri în aer liber, ne gândim la Sfântul Anton, de exemplu. Erau tratate subiecte apropiate de viaţa oamenilor, mai ales practicarea virtuţilor teologale şi morale, folosind exemple concrete, lesne de înţeles. Pe lângă aceasta, se învăţau forme pentru a nutri viaţa de rugăciune şi evlavia. De exemplu, Franciscanii au răspândit mult devoţiunea faţă de umanitatea lui Cristos, prin strădania de a-l imita pe Domnul. Nu surprinde de aceea faptul că erau numeroşi credincioşi, bărbaţi şi femei, care optau să se lase însoţiţi pe drumul creştin de fraţi Franciscani şi Dominicani, directori spirituali şi duhovnici căutaţi şi apreciaţi. S-a născut astfel, asociaţii de credincioşi laici care se inspirau din spiritualitatea Sfântului Francisc şi a Sfântului Dominic, adaptată la starea lor de viaţă. Este vorba de al Treilea Ordin, fie franciscan, fie dominican. În alte cuvinte, propunerea unei „sfinţenii laicale” a cucerit multe persoane. Cum a amintit Conciliul Ecumenic Vatican II, chemarea la sfinţenie nu este rezervată câtorva, ci este universală ( Cf Lumen gentium, 40). În toate stările de viaţă, potrivit exigenţelor fiecăreia din ele, există posibilitatea de a trăi Evanghelia. Şi astăzi fiecare creştin trebuie să tindă spre „măsura înaltă a vieţii creştine”, la orice stare de viaţă ar aparţine!

Importanţa Ordinelor călugăreşti cerşetoare a crescut atât de mult în Evul Mediu încât Instituţii laicale, precum organizaţiile muncii, vechile corporaţii şi chiar autorităţile civile, recurgeau adesea la sfatul spiritual al membrilor acestor ordine pentru redactarea regulamentelor lor şi, uneori, pentru rezolvarea unor contraste interne şi externe. Franciscanii şi Dominicanii au devenit animatorii spirituali ai oraşului medieval. Cu mare intuiţie, ei au pus în act o strategie pastorală adecvată transformărilor societăţii. Deoarece multe persoane se deplasau de la ţară în oraşe, ei n-au aşezat conventurile lor în zonele rurale, ci urbane. Apoi, pentru a desfăşura activitatea lor în beneficiul sufletelor, era necesar să se deplaseze conform cerinţelor pastorale. Printr-o altă alegere cu totul novatoare, Ordinele „mendicante” a abandonat principiul stabilităţii, clasic monahismului antic, pentru a alege un alt mod. Fraţii Minori şi Predicatori călătoreau dintr-un loc în altul, cu fervoare misionară. În consecinţă, şi-au dat o organizare diferită în raport cu cea a marii majorităţi a Ordinelor monastice. În locul autonomiei tradiţionale de care se bucura fiecare mănăstire, ei au acordat importanţă mai mare Ordinului ca atare şi Superiorului general, precum şi structurii provinciilor. Astfel Călugării cerşetori erau mai disponibili pentru cerinţele Bisericii Universale. Această flexibilitate a făcut posibilă trimiterea fraţilor mai apţi pentru desfăşurarea de misiuni specifice iar Ordinele „Mendicante” au ajuns în Africa septentrională, în Orientul Mijlociu şi în Nord-Europa…

O altă mare provocare era reprezentată de transformările culturale în act în acea perioadă. Noi chestiuni făceau vioaie discuţia în universităţi. Fraţi Minori şi Predicatori nu au ezitat să-şi asume şi această angajare şi, ca studenţi şi profesori, au intrat în universităţile cele mai renumite ale timpului, au ridicat centre de studii, au produs texte de mare valoare, au dat viaţă la adevărate şcoli de gândire, au fost protagonişti ai teologiei scolastice în perioada ei cea mai bună, au influenţat în mod semnificativ la dezvoltarea gândirii. Cei mai mari gânditori, Sfântul Toma de Aquino şi Sfântul Bonaventura, erau "mendicantes" - cerşetori, acţionând tocmai cu acest dinamism al noii evanghelizări, care a reînnoit şi curajul gândirii, al dialogului dintre credinţă şi raţiune. Şi astăzi există o „caritate a adevărului şi în adevăr”, o „caritate intelectuală” de exercitat pentru a lumina inteligenţele şi conjuga credinţa cu cultura. Strădania depusă de Franciscani şi de Dominic ani în universităţile medievale este o invitaţie, iubiţi credincioşi, la a fi prezenţi în locurile de elaborare a ştiinţei, pentru a propune cu respect şi convingere, lumina Evangheliei asupra chestiunilor fundamentale care interesează omul, demnitatea sa, destinul său veşnic. Gândindu-se la rolul Franciscanilor şi Dominicanilor în Evul Mediu, la reînnoirea spirituală pe care au suscitat-o, la suflul de viaţă nouă pe care l-au comunicat în lume, un monah a spus: „În acel timp lumea îmbătrânea. Două Ordine s-au ridicat în Biserică, căreia i-au reînnoit tinereţea ca pe cea a unui vultur” (Burchard d’Ursperg, Chronicon).

Iubiţi fraţi şi surori, să-l invocăm, chiar la începutul acestui an, pe Duhul Sfânt, tinereţea eternă a Bisericii: el să facă simţită în fiecare din noi urgenţa de a oferi o mărturie coerentă şi curajoasă despre Evanghelie, pentru ca să nu lipsească niciodată sfinţi, care să facă să strălucească Biserica precum mireasa mereu curată şi frumoasă, fără pată şi fără zbârcitură. capabilă să atragă în mod irezistibil lumea spre Cristos, spre mântuirea ei.
(RV / AL)