Umilinţa, calea omului pentru a-l întâlni pe Dumnezeu: reluând cuvintele lui Benedict al XVI-lea din Timpul liturgic al Crăciunului

(RV - 8 ianuarie 2009) Iubire şi lumină: este binomul care revine constant în predicile lui Benedict al XVI-lea din timpul Sfintelor Liturghii şi în alocuţiunile ţinute la întâlnirile pentru rugăciunea Îngerul Domnului cu pelerinii în Piaţa Sfântul Petru, în celebrările din Timpul sărbătorilor Naşterii Domnului. De la Liturghia din Noaptea de Crăciun până la Epifania Domnului, Papa arată credincioşilor măreţia unui Dumnezeu care se face Prunc. Şi ne invită să devenim noi înşine asemenea copiilor, umili pentru a primi lumina Domnului în inima noastră. Să parcurgem din nou câteva din gândurile Papei exprimate în această perioadă liturgică.

La Crăciun celebrăm forţa unui Copil care iradiază cu lumina sa de iubire toată întreaga umanitate. La Liturghia Nopţii Sfinte, Papa a invitat omul de azi să facă spaţiu acestei iubiri, să-l primească pe Dumnezeu, să se grăbească asemenea păstorilor îndreptaţi spre Betleem:
• Dumnezeu este important, realitatea cea mai importantă în absolut în viaţa noastră. Tocmai această prioritate ne învaţă păstorii. De la ei vrem să învăţăm a nu ne lăsa striviţi de toate lucrurile urgente ale vieţii cotidiene. Da la ei vrem să învăţăm libertatea interioară de a pune pe plan secundar celelalte ocupaţi - oricât de importante ar fi ele - pentru a ne îndrepta spre Dumnezeu, pentru a-l lăsa să intre în viaţa noastră şi în timpul nostru (Predica, Liturghia din 24 decembrie 2009).

În Noaptea de Crăciun, a afirmat mai departe Papa, asistăm la noutatea extraordinară a unui Cuvânt care s-a făcut trup într-un mic copil lipsit de apărare:
• Semnul lui Dumnezeu, semnul care este dat păstorilor şi nouă, nu este un miracol emoţionant. Semnul lui Dumnezeu este umilinţa sa. Semnul lui Dumnezeu este că El se face mic; devine copil; se lasă atins şi cere iubirea noastră. Cât de mult am dori noi oamenii un semn diferit, impunător, de necombătut al puterii lui Dumnezeu şi măreţiei sale. Dar semnul său ne invită la credinţă şi la iubire, şi de aceea ne dă speranţă: aşa este Dumnezeu (Predica, Liturghia din 24 decembrie 2009).

 
Iar a doua zi, în mesajul de Crăciun „Urbi et Orbi”, Papa a pus accentul pe lumina care provine din peştera din Betleem, o lumină de speranţă ce destramă întunericul:
• Lumina primului Crăciun a fost ca un foc aprins în noapte. Totul în jur era beznă, în timp ce în peşteră strălucea lumina adevărată „care luminează pe orice om” (In 1,9). Şi totuşi, totul se petrece în simplicitate şi în taină, după stilul cu care Dumnezeu lucrează în întreaga istorie a mântuirii. Lui Dumnezeu îi place să aprindă lumini circumscrise, pentru ca să lumineze apoi pe rază lungă (Mesaj de Crăciun, 25 decembrie 2009).

Această iubire, acest Prunc, a subliniat Sfântul Părinte, Biserica nu-l ţine pentru ea ci îl oferă tuturor celor care îl caută cu inimă sinceră. Iar pe 26 decembrie, în sărbătoarea Sfântului Ştefan primul martir, a amintit că acel Copil, care scânceşte în ieslea din Betleem, cere fiecăruia dintre noi să mărturisească cu curaj Evanghelia sa, chiar cu preţul propriei vieţi. O zi după aceea, în solemnitatea Sfintei Familii, Papa a ţinut să arate că, odată cu naşterea lui Isus, familia umană devine o icoană a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu-iubire care a schimbat cursul istoriei omului.
• Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, veşnicia a intrat în timp, iar istoria omului s-a deschis spre împlinire în absolutul lui Dumnezeu. Timpul a fost - pentru a spune astfel - „atins” de Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Mariei, şi de la el a primit semnificaţii noi şi surprinzătoare: a devenit timp de mântuire şi de har (Predica la Te Deum de mulţumire la sfârşit de an, 31 decembrie 2009).

Tocmai Maria, a observat Papa la 1 ianuarie în solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu, este cea dintâi care a văzut faţa lui Dumnezeu, „făcut om în micul rod al pântecelui ei”.
• Mama are un raport cu totul special, unic şi într-un anume mod exclusiv cu fiul abia născut. Prima faţă pe care pruncul o vede este cea a mamei, şi această privire este decisivă pentru raportul lui cu viaţa, cu sine însuşi, cu ceilalţi, cu Dumnezeu; este decisivă şi pentru ca să poată deveni un „fiu al păcii” (Predica de la 1 ianuarie 2010).

Umilinţa Mariei şi umilinţa Magilor, care se îngenunchează înaintea Pruncului în iesle, după o lungă călătorie în căutarea adevărului. Lipseşte astăzi, avertizează Papa în solemnitatea Epifaniei, „capacitatea evanghelică de a fi copii în inimă, de a se uimi, de a ieşi din sinea sa pentru a porni pe strada pe care o indică steaua, strada lui Dumnezeu:
• La urmă, ceea ce lipseşte este umilinţa adevărată, care ştie să se supună la ceea ce este mai mare, dar şi curajul autentic, care poartă la a crede în ceea ce este cu adevărat mare, chiar dacă se manifestă într-un Copil lipsit de apărare. (…) Vrem deci, să-i cerem Lui să ne dea o inimă înţeleaptă şi nevinovată, care să ne permită să vedem steaua milostivirii sale, să pornim pe drumul său, pentru a-l găsi şi fi inundaţi de marea lumină şi de adevărata bucurie pe care el le-a purtat în această lume (Predica în solemnitatea Epifaniei, 6 ianuarie 2010).

Aici serviciul audio: