Cine are încredere în Dumnezeu nu se teme de viitor: la început de an, reflecţiile papei Benedict al XVI-lea şi speranţa creştină

RV 04 ian 2010. "Speranţa noastră este în Dumnezeu", "noi avem încredere în Dumnezeul care în Isus Cristos ne-a dezvăluit în mod complet şi definitiv voinţa sa de a sta împreună cu omul, de a împărtăşi istoria sa". Este, aici, un fragment reprezentativ din alocuţiunea papei Benedict al XVI-lea, duminică în Piaţa Sfântul Petru la primul "Angelus" din 2010. Papa a vorbit, aşadar, din nou despre speranţă, una din temele marcante ale pontificatului său, după ce a dedicat a doua sa enciclică, pe tema "Spe salvi", speranţei creştine.

De la micile speranţe la marea speranţă - iată devărata trecerea care trebuie realizată odată cu trecerea anilor: de la efemerul speranţelor mărunte la trăinicia marii speranţe. Dar dacă începutul unui an nou aduce cu sine tentaţia de a rămâne blocaţi în previziuni şi pronosticuri, inima omului rămâne locuită şi pe mai departe de îngrijorare şi speranţă. Să reparcurgem succint câteva reflecţii ale Sfântului Părinte despre speranţă, acum în primele zile din Anului Domnului 2010.
• "Începe un nou an şi multe sunt aşteptările şi speranţele noastre. Nu putem însă să ne ascundem faptul că la orizont se profilează şi nu puţine umbre care îngrijorează umanitatea. Dar nu trebuie să ne descurajăm, dimpotrivă, trebuie să păstrăm mereu aprinsă în noi flacăra speranţei. Pentru noi creştinii, adevărata speranţă este Cristos, darul Tatălui oferit umanităţii" (Discurs adresat Inspectoratuluid e Poliţie la 15 ian. 2009).

Şi Darul primit este atât de vrednic de crezare încât "ne face să spunem că prin speranţă noi avem mântuirea". Dar în ce constă Speranţa? - se întreba Benedict al XVI-lea comentând enciclica sa "Spe salvi":
• "Constă, substanţial, în a-l cunoaşte pe Dumnezeu, în a descoperi adevărul despre inima sa de Părinte bun şi milostiv. Isus, prin moartea pe cruce şi învierea sa, ne-a descoperit chipul său, faţa unui Dumnezeu atât de mare în iubire încât ne-a dăruit o speranţă de nezdruncinat, pe care nici măcar moartea nu o poate afecta, pentru că viaţa celui care se încredinţează acestui Părinte se deschide la perspectiva fericirii veşnice" (Angelus, 2 dec 2007).

Papa constată că dezvoltarea ştiinţei moderne "a împins tot mai mult credinţa şi speranţa în sfera privată şi inviduală". Astăzi, de aceea, "apare în mod evident, şi uneori dramatic, faptul că omul şi lumea au nevoie de Dumnezeu, de adevăratul Dumnezeu!". Altfel, este avertismentul său, oamenii rămân lipsiţi de speranţă:
• "Ştiinţa contribuie mult la binele umanităţii – nu încape îndoială – dar nu este în măsură să o mântuiască. Omul este mântuit de iubire, cea care face bună şi frumoasă viaţa personală şi socială. De aceea, marea speranţă, cea plină şi definitivă, este garantată de Dumnezeu, de un Dumnezeu care este iubire, care în Isus ne-a vizitat şi ne-a dăruit viaţa, şi în El va veni din nou la sfârşitul timpurilor. În Cristos sperăm, El este Cel pe care-l aşteptăm!" (Angelus, 2 dec 2007).

Şi dacă într-adevăr sperăm în Cristos, fiecare dintre noi poate "percepe puterea harului mântuitor al lui Dumnezeu", un har care schimbă însăşi viaţa noastră:
• "În lumina acestei speranţe tari, munca noastră de fiecare zi, oricare ar fi aceasta, dobândeşte o semnificaţie şi o valoare diferită, pentru că o ancorăm în acele valori umane şi spirituale perene care fac existenţa noastră mai senină şi utilă fraţilor... Şi tocmai împlinind bine propria datorie, îşi împlinesc propria vocaţie la sfinţenie toţi cei care au primit botezul" (Discurs către Inspectoraul de Poliţie, 15 ian 2009).

Speranţa despre care ne vorbeşte Evanghelia, observă Sfântul Părinte, nu este închisă în sine. "Speranţa noastră este întotdeauna o speranţă esenţial pentru ceilalţi şi numai în acest fel este cu adevărat speranţă şi pentru fiecare dintre noi". "A spera înseamnă a zbura", afirmă mai departe Benedict al XVI-lea pelerin pe urmele Sfântului Bonaventura. Şi apoi precizează: "Cine speră trebuie să-şi înalţe capul îndreptându-şi spre înalt gândurile sale, spre înălţimea existenţei noastre, adică spre Dumnezeu".
• "Numai această 'mare speranţă-certitudine' ne asigură că în pofida falimentelor din viaţa personală şi a contradicţiilor din istorie în ansamblul ei, ne ocroteşte întotdeauna 'puterea indistructibilă a Iubirii'. Când ne sprijină o atare speranţă, nu riscăm niciodată să ne pierdem curajul de a contribui, după cum au făcut Sfinţii, la mântuirea umanităţii, deschizându-ne noi înşine şi lumea pentru a-l lăsa să intre pe Dumnezeu, adevărul iubirii şi al luminii" (Discurs la Bagnoregio, 7 sept 2009).

Aici, serviciul audio: