Biserica în faţa criticilor din societatea contemporană: interviu cu arhiep. Gianfranco Ravasi

RV 04 ian 2010. În dezbaterile publice, în presa scrisă, la radio sau televiziune, nu este o raritate să citeşti sau să auzi cuvinte critice la adresa Bisericii, în special cu referire la rolul său în societatea contemporană. Deseori e vorba de consideraţii generice şi stereotipuri care catalizează energii demne de o cauză mai bună, dar cu toate acestea sunt "o preţioasă ocazie de dialog", consideră arhiepiscopul italian Gianfranco Ravasi, chemat de Benedict al XVI-lea la conducerea departamentului pontifical al culturii.

Redacţia centrală l-a contactat în aceste zile pe arhiep. Ravasi, întrebându-l mai întâi dacă este surprins de duritatea anumitor critici:
• "Într-un anumit sens aş spune nu, pentru că am avut experienţa neîntreruptă de a fi fost în contact cu orizonturi care au tocmai această culoare de fond şi nu doar la nivel divulgativ dar uneori chiar şi la un nivel cult. Dialogul, de aceea, dobândeşte o trăsătură specială pe care aş prefera să o exprim printr-o imagine probabil brutală: suntem provocaţi la un fel de duel. Visul meu ar fi ca păstrând diferenţa fundamentală dintre părţi, să reuşim cel puţin un duet, unde muzica ne arată că vocile sunt diferite dar cu toate acestea reuşesc să creeze armonie".

O acuză generică, dar frecventă, la adresa Bisericii este că nu merge în pas cu timpurile. Dar e just să pretindem ca Biserica să evolueze? Răspunde arhiep. Ravasi:
• "Religia, în special, religia creştină este religia întrupării. Aceasta înseamnă că adevărul este ca o sămânţă care trebuie să fie depusă în interiorul unui ţesut viu, al unui teren cu o anumită fecunditate. Este o imagine frumoasă a unui scriitor austriac important din veacul trecut, Robert Musil, în care spune: 'adevărul nu este ca o piatră preţioasă de ascuns într-un scrin, ci ca o mare în care trebuie să înaintăm pentru a o naviga'. De multe ori noi nu prezentăm credincioşilor această mare şi dacă o facem, iar acum ieşim din imagine, folosim un limbaj greu de înţeles, un limbaj să-i spunem 'autorefernţial', adică închis în sine. Iată de ce un anumit progres, o anumită evoluţie, trebuie să se verifice. Adevărul, care este asemenea unei seminţe, unui element fecund, trebuie să poată fi depus într-un anume fel, trebuie să poată iradia şi asupra culturii şi a existenţei de fiecare zi cu trăsături care sunt mereu noi şi diferite".

Dar mulţi dintre cei care polemizează astăzi cu Biserica trăiesc o religie înţeleasă ca o experienţă interioară şi personală. Ce limite se ascund în această atitudine?
• "Pe de o parte, religia este cu certitudine o adeziune personală, este o opţiune, o alegere, este un act de libertate, o provocare, dar este şi un risc pentru că a trăi după anumite norme într-o societate care arată toate avantajele lipsei de norme – de exemplu în domeniu etic – poate fi efectiv o mare tentaţie. Este o alegere, aşadar, care are o anumită interioritate. Să ne gândim, de exemplu, la ce înseamnă rugăciunea, care prin însăşi natura sa este mai presus de toate o expresie a propriei intimităţi. Dar trebuie să ne amintim, cu toate acestea, că religia prin însăşi natura ei, înseamnă transformarea unei existenţe, schimbarea unei lumi care trebuie să devină altfel, pe cât posibil în conformitate cu anumite valori precum iubirea, dreptatea, adevărul, etc... Iată, aşadar, necesitatea la fel de indubitabilă, de a face astfel încât existenţa exterioară şi exterioritatea persoanei să poarte amprenta acelei alegeri făcută mai întâi la nivel interior".

Cum pot fi înţelese atacurile dure pe care astăzi Biserica le primeşte în arena culturală? Răspunde arhiep. Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii:
• "Aş dori să precizez deosebirea faţă de ateismul clasic, ateismul teoretic. Dacă ne gândim la Nietzsche sau chiar la Marx, aş spune că ateismul lor avea o anumită importanţă, într-un anumit sens poate chiar era necesar Bisericii înseşi pentru că reprezenta o adevărată viziune a lumii alternativă, cu valori proprii, cu decizii şi opţiuni nete. Uneori polemica era virulentă, dar avea la bază o pasiune. În timpurile noastre, în schimb, pentru a fi sinceri, în domeniul criticilor aduse Bisericii şi valorilor religioase, ne aflăm nu în faţa ateismului ci a unui model de necredinţă. Este un model care se aseamănă foarte mult cu un mucegai inconsistent. Indiferenţa religioasă este asemeni acestui cenuşiu, acestui element incolor care domină. Este superficialitatea, banalitatea, câteodată chiar vulgaritatea. Este clar că a intra în dialog pe anumite teme, uneori provocatoare şi grele, poate trezi în cele din urmă mai mult decât o reacţie polemică tipică din trecut, care era importantă, pentru a se ajunge acum la ironii, la batjocură. Este ceea ce găsim în majoritatea Ţărilor din ultimii ani. Tocmai aceste forme reprezintă problema în capacitatea de reacţia a Bisericii. De fapt, ironia se opreşte la anumite elemente exterioare, pe care cu siguranţă trebuie să le corectăm atunci când e necesar, dar în realitate lipseşte o confruntare, o dezbatere adevărată".

Aici, serviciul audio: