Benedict al XVI-lea: o cateheză imortantă pentru teologi, preoţi şi credincioşi la ultima audienţă generală din 2009 dedicată lui Petru Lombardul (text)

(RV - 30 decembrie 2009) „Invit teologii şi preoţii să aibă mereu prezentă întreaga viziune a învăţăturii creştine împotriva actualelor riscuri de fragmentare şi de devalorizare a adevărurilor individuale”: a avertizat papa Benedict al XVI-lea, în Aula Paul al VI-lea din Vatican, la ultima audienţă generală, a 44-a, din acest an civil, în cateheza dedicată lui Petru Lombardul, teolog din secolul al XII-lea.

 
Dragi fraţi şi surori.
Dimineaţa aceasta doresc să vă vorbesc despre Petru Lombardul (1100-1160): un teolog din secolul al XII-lea, care s-a bucurat de o mare notorietate, deoarece una din operele sale, intitulată „Sentinţe”, a fost adoptată ca manual de teologie timp de mai multe secole.

Cine era, deci, Petru Lombardul? Chiar dacă datele privind viaţa sunt puţine, putem reconstitui cel puţin liniile esenţiale ale biografiei sale. S-a născut între secolul al XI-lea şi al XII-lea în apropiere de oraşul Novara, din Nordul Italiei, într-un teritoriu aparţinând odinioară longobarzilor. De aceea i-a fost aplicat apelativul „Lombardul”. Aparţinea unei familii de condiţii modeste, cum putem deduce din scrisoarea de prezentare pe care Bernard din Clairvaux a scris-o lui Gilduin, superiorul abaţiei Sfântul Victor din Paris, pentru a-i cere să-l găzduiască gratuit pe Petru, care voia să se ducă în acel oraş din motive de studiu. De fapt, şi în Evul Mediu nu numai nobilii sau cei bogaţi puteau studia sau ajunge în roluri importante în viaţa bisericească şi socială, dar şi persoane de origini modeste, ca de pildă Grigore al VII-lea, Papa care a rezistat împăratului Henric al IV-lea, sau Mauriţiu de Sully, arhiepiscopul de Paris care a făcut să se construiască măreaţa catedrală Notre-Dame şi care era fiu al unui ţăran sărac.

Petru Lombardul a început studiile la Bolgna, apoi s-a dus la Reims, şi în fine la Paris. Din 1140 a predat în prestigioasa şcoală de la Notre-Dame. Stimat şi apreciat ca teolog, opt ani mai târziu a fost însărcinat de papa Eugen al III-lea să examineze învăţăturile lui Gilbert Porretanus, care suscitau multe discuţii, întrucât reţinute a nu fi total ortodoxe. Devenit preot, a fost numit episcop de Paris în 1159, un an înainte de a muri în 1160.

Ca toţi maeştrii de teologie din timpul său, şi Petru a scris discursuri şi texte de comentariu la Sfânta Scriptură. Capodopera sa însă este constituită de patru cărţi ale Sentinţelor. Este vorba de un text născut şi destinat învăţământului. După metoda teologică în uz în acele timpuri, trebuia înainte de toate să se cunoască, studieze şi comenteze gândirea Părinţilor Bisericii şi a celorlalţi scriitor consideraţi drept autorităţi în materie. Petru a cules de aceea o documentaţie foarte vastă, constituită în principal de învăţătura marilor Părinţi latini, mai presus de toate a Sfântului Augustin, şi deschisă contribuţiei unor teologi contemporani lui. Între altele, el a folosit şi o operă enciclopedică de teologie greacă, cunoscut de puţin timp în Occident: Credinţa ortodoxă compusă de Ioan Damaschinul. Marele merit al lui Petru Lombardul este acela de a fi ordonat tot materialul, pe care îl culesese şi selecţionase cu grijă, într-un cadrul sistematic şi armonios.
De fapt, una din caracteristicile teologiei este să organizeze în mod unitar şi ordonat patrimoniul credinţei. El a distribuit de aceea sentinţele, adică izvoarele patristice despre feluritele subiecte, în patru cărţi. În prima carte se tratează despre Dumnezeu şi misterul trinitar; în a doua, despre opera creaţiei, despre păcat şi despre har; în a treia, despre misterul Întrupării şi despre opera Răscumpărării, cu o amplă expunere asupra virtuţilor. Cartea a patra este dedicată sacramentelor şi lucrurilor din urmă, adică despre viaţa veşnică, sau „Novissima”.

Viziunea de ansamblu care se obţine, include aproape toate adevărurile credinţei catolice. Această privire sintetică şi prezentarea clară, ordonată, schematică şi mereu coerentă, explică succesul extraordinar al Sentinţelor lui Petru Lombardul. Ele permiteau o însuşire sigură din partea studenţilor, şi spaţiu amplu de aprofundare pentru maeştri, profesorii care se serveau de ele. Un teolog franciscan, Alexandru din Hales, care a trăit cu o generaţie după cea a lui Petru, a introdus în Sentinţe o subîmpărţire, care a făcut mai uşoară consultarea şi studiul lor. Şi cei mai mari teologi din secolul al XIII-lea, Albert cel Mare, Bonaventura din Bagnoregio şi Toma de Aquino, au început activitatea lor academică tocmai comentând cele patru cărţi ale Sentinţelor lui Petru Lombardul, îmbogăţindu-le cu reflecţiile lor. Textul lui Petru Lombardul a fost cartea în uz în toate şcolile de teologie, până în secolul al XVI-lea.

Doresc să subliniez cum prezentarea organică a credinţei este o exigenţă la care nu se poate renunţa. De fapt, adevărurile de credinţă luate individual se luminează reciproc şi, într-o viziune totală şi unitară a lor, apare armonia planului de mântuire a lui Dumnezeu şi locul central al misterului lui Cristos.

După exemplul lui Petru Lombardul, invit toţi teologii şi preoţii să aibă mereu prezentă întreaga viziune a doctrinei creştine împotriva riscurilor actuale de fragmentare şi de devalorizare a adevărurilor considerate individual. Catehismul Bisericii Catolice, precum şi Compendiul aceluiaşi Catehism, ne oferă tocmai acest cadru complet al Revelaţiei creştine, ce trebuie primite cu credinţă şi gratitudine. Aşa vrea să încurajez de aceea pe fiecare credincios şi comunităţile creştine să profite de aceste instrumente pentru a cunoaşte şi aprofunda conţinutul credinţei noastre. Ea ne va apărea astfel o simfonie minunată, care ne vorbeşte despre Dumnezeu şi despre iubirea sa şi care solicită adeziunea noastră fermă şi răspunsul nostru prin fapte.

Pentru a avea o idee despre interesul pe care şi astăzi îl poate trezi lectura Sentinţelor lui Petru Lombardul, propun două exemple. Inspirându-se din comentariul Sfântului Augustin la cartea Genezei, Petru se întreabă asupra motivului pentru care crearea femeii s-a făcut din coasta lui Adam şi nu din capul său sau din picioarele sale. Şi explică: „Era formată nu o dominatoare şi nici o sclavă a omului, dar o tovarăşă a sa” (Sentinţe, 3,18,3). Apoi, tot pe baza învăţăturii patristice, adaugă: „În această acţiune este reprezentat misterul lui Cristos şi al Bisericii. Într-adevăr, aşa cum femeia a fost formată din coasta lui Adam în timp ce acesta dormea, la fel Biserica s-a născut din sacramentele care au începută să curgă din coasta lui Cristos care dormea pe Cruce, adică din sângele şi din apa, cu care am fost răscumpăraţi de pedeapsă di purifică de vină” (Sentinţe 3,18, 4). Sunt reflecţii profunde şi valabile şi astăzi când teologia şi spiritualitatea căsătoriei creştine au aprofundat mult analogia cu relaţia sponsală dintre Cristos şi Biserica sa.

Într-un alt pasaj al operei sale principale, Petru Lombardul, tratând despre meritele lui Cristos, se întreabă: „Pentru care motiv, deci, (Cristos) a voit să sufere şi să moară, dacă virtuţile sale erau suficiente pentru a-o obţine toate meritele?” Răspunsul său este incisiv şi eficace: „Pentru tine, nu pentru sine însuşi!”. Apoi continuă cu o altă întrebare şi un alt răspuns, care par să reproducă discuţiile care se ţineau în timpul lecţiilor profesorilor de teologie din Evul Mediu: „Şi în ce sens a suferit şi a murit pentru mine? Pentru ca patima şi moartea sa să fie pentru tine exemplu şi cauză. Exemplu de virtute şi de umilinţă, caută de glorie şi de libertate; exemplu dat de Dumnezeu ascultător până la moarte; cauză a eliberării tale şi fericirii tale” (Sentinţe 3,18,5).

Între contribuţiile cele mai importante oferite de Petru Lombardul istoriei teologiei, aş vrea să amintesc tratarea sa despre sacramente, pentru care propune o definiţie: „Este numit sacrament în sens propriu ceea ce este un semn al harului lui Dumnezeu şi o formă vizibilă a harului invizibil, astfel încât să-i poarte imaginea şi să-i fie cauză” (4,1,4). Prin această definiţie Petru Lombardul surprinde esenţa sacramentelor: ele sunt cauza harului, au capacitatea de a comunica în mod real viaţa divină. Teologii succesivi nu vor mai abandona această viziune şi vor folosi şi distincţia dintre elementul material şi elementul formal, introdusă de „Maestrul Sentinţelor”, cu a fost numit Petru Lombardul. Elementul material este realitatea sensibilă şi vizibilă, cel forma sunt cuvintele pronunţate de ministru. Amândouă sunt esenţiale pentru o celebrare completă şi validă a sacramentelor: materia, realitatea prin care Domnul ne atinge vizibil, şi cuvântul care dă sensul şi semnificaţia spirituală. În Botez, de exemplu, elementul material este apa care se toană pe capul copilului şi elementul formal sunt cuvintele „Eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Petru Lombardul, în plus, a lămurit că numai sacramentele transmit obiectiv harul divin şi că sunt şapte: Botezul, Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Ungerea Bolnavilor, Preoţia (Ordinul sacru) şi Căsătoria (Cf Sentinţe 4,2,1).

Dragi fraţi şi surori, este important a recunoaşte cât este de preţioasă şi indispensabilă pentru fiecare creştin viaţa sacramentală în care Domnul, prin această materie în comunitatea Bisericii, ne atinge şi ne transformă. Cum spune Catehismul Bisericii Catolice, sacramentele sunt „puteri care ies din Trupul lui Cristos, cel pururi viu şi dătător de viaţă, acţiuni ale Duhului Sfânt” (n. 1116).

În acest An al Sfintei Preoţii, îndemn preoţii, mai ales slujitorii în îngrijirea de suflete, să aibă ei înşişi, cei dintâi, o intensă viaţă sacramentală pentru a fi de ajutor credincioşilor. Celebrarea sacramentelor să poarte amprenta demnităţii şi frumuseţii, să favorizeze reculegerea personală şi participarea comunitară, sensul prezenţei lui Dumnezeu şi ardoarea misionară. Sacramentele sunt marea comoară a Bisericii şi revine fiecăruia dintre noi îndatorirea de a le celebra cu rod spiritual. În ele, un eveniment mereu surprinzător ne atinge viaţa: Cristos, prin semnele sensibile, vine la noi, ne purifică, ne transformă şi ne face părtaşi la prietenia sa divină.

Dragi prieteni, am ajuns la sfârşitul acestui an şi la porţile anului nou. Vă urez ca prietenia Domnului nostru Isus Cristos să vă însoţească în fiecare zi a acestui nou an care începe, ca această prietenie a lui Cristos să fie lumină şi călăuză pentru noi şi să ne ajute să fim oameni ai păcii sale. An nou fericit vouă tuturor! (RV / AL)