Păstori ai Bisericii în faţa ieslei Naşterii Domnului cu un cuvânt de învăţătură şi urări: IPS Ioan Robu şi PF Lucian Mureşan

(RV - 24 decembrie 2009) Păstori ai Bisericii noastre locale în faţa ieslei din Betleem, „Casa pâinii”. În această emisiune, ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti şi preşedinte al Conferinţei episcopilor catolici din România şi PF Părinte Lucian Mureşan, arhiepiscop major de Făgăraş şi Alba Iulia, cu un cuvânt de învăţătură şi urări de sărbătorile Naşterii Domnului şi Anului Nou.
Să-i ascultăm:
Din Bucureşti, Înalt Preasfinţitul Ioan Robu cu pasaje din Pastorala de Crăciun 2009:
•

Îmi vine-n gând cum am „sărbătorit” Crăciunul acum 20 de ani, în timpul revoluţiei. Din cauza gloanţelor care zburau nu departe de noi şi pentru că ni s-a spus că nu avem voie să aprindem luminile în casă şi în Catedrală; fiindcă se recomanda să nu se iasă pe stradă, pentru prima oară nu am celebrat Sfânta Liturghie în Catedrală nici în Noaptea nici în Ziua de Crăciun. A fost trist. Spiritul Crăciunului, lumina Naşterii Domnului nu ne-au adunat în bisericile Bucureştiului. Colindele nu au răsunat. A fost un Crăciun trăit sub apăsarea zgomotului armelor, a fricii şi a nesiguranţei. Aşa am început drumul spre democraţie, libertate, adevăr, bunăstare şi spre orice vis legitim după căderea puterii comuniste. Şi unde am ajuns în aceşti 20 de ani? Sigur că s-au realizat unele aşteptări în viaţa Bisericii şi a Statului. Totuşi, câtă dezamăgire în inimile oamenilor, descurajare, disperare, revoltă, sărăcie, minciună, egoism, ură, dispreţ şi mai câte încă. Cum voi sărbători acum Crăciunul, la 20 de ani după revoluţie? Sub apăsarea zgomotului lucrărilor de la clădirea de lângă Catedrală, sub frică şi nesiguranţă privind viitorul Catedralei, căci lângă noi se construieşte, cu autorizaţie expirată şi contestată de noi în justiţie, în dispreţul legii şi al Bisericii catolice, sub ochii binevoitori şi ocrotitori ai unor instituţii statale. Îmi vine în minte un cuvânt din Evanghelia Sfântului Luca, unde este descrisă Naşterea lui Isus. „Pentru că nu era loc de găzduire pentru ei”. Aşa cum ne-au tratat instituţiile statului în problema Catedralei, se pare că în cuvintele mai înainte citate găsim explicaţia. Se pare că nu este „loc de găzduire” nici pentru noi, catolicii, în faţa Justiţiei române şi nici în cea a puterii statale. Se pare. Şi chiar dacă-mi amintesc de afirmaţia unui domn din Ministerul culturii şi cultelor „că şi aşa Catedrala nu a fost bine plasată în acel loc”, chiar dacă va trebui odată să căutăm „găzduire” în altă parte, o vom face imitând Sfânta Familie.
Iubiţi credincioşi, iubiţi confraţi preoţi şi persoane consacrate, vă rog să mă scuzaţi că am părăsit tonul scrisorilor pastorale tradiţionale şi nu am dat glas mai mult sărbătorii şi colindului, ci, mai degrabă, unei doine de jale. Aceasta este realitatea noastră şi oricât am căutat să încep altfel scrisoarea de Crăciun, n-am reuşit fără să spun, mai întâi, cele de mai sus.
Şi totuşi, Crăciunul nostru rămâne Crăciun adevărat, aşa cum a fost acum mai bine de 2000 de ani, la Bethleem. Nouă, din această Biserică şi din această Românie zbuciumată, ne spun îngerii precum odinioară păstorilor: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Luca 2,10-11). Da, să nu ne temem; să ne lăsăm în lumina Mântuitorului născut din Fecioara Maria, dar născut şi-n inimile noastre, în inimile şi chipurile tuturor celor pe care-i desfigurează ura şi orice fel de mizerii. Mântuitorul are putere să ne vindece pe toţi, de orice rău, numai să spunem din toată fiinţa noastră: „Mărire din înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă” (Luca 2,14).
După modelul lui Dumnezeu care ni l-a dăruit pe Fiul Său, Mântuitorul lumii, să facem din trăirea Crăciunului o sărbătoare a dărniciei sufleteşti şi a solidarităţii. M-am întrebat de multe ori ce a vrut să ne spună Dumnezeu prin tot ce am trăit în ultimul timp cu istoria Catedralei ameninţate de clădirea alăturată. Şi de multe ori am rămas cu întrebarea. Azi cred însă că vrea prin această experienţă să ne cheme la o mare solidaritate cu cei nedreptăţiţi, cu cei care-şi pierd casele şi cărora li se dărâmă uneori bisericile, cu cei încercaţi şi ispitiţi de descurajare şi deznădejde, cu cei pentru care nu există loc de găzduire, cu cei pierduţi pe oceanul dezbinărilor şi deziluziilor de tot felul, victime ale urii, ale egoismului şi ai orbirii sufleteşti. Să descoperim cum să dăm glas îndemnului „Nu vă temeţi” şi să-i facem să simtă că le stăm aproape prin generozitatea noastră sufletească, prin rugăciunea noastră, arătându-le înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi vestindu-le pacea pe pământul oamenilor de bunăvoinţă.
Iubiţi colegi preoţi, la Evanghelia din Sărbătoarea Crăciunului citim că aproape de Betleem „erau unii păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii” (Luca 2,8). Şi noi suntem păstori; adevărat, păstori de suflete. În parohiile unde lucraţi, vă îndemn să aveţi grijă de toţi cei care v-au fost încredinţaţi; daţi maximă importanţă celor care sunt în suferinţă spirituală sau materială, având curajul să mergeţi până acolo încât dărnicia noastră în a ajuta să nu aibă margini. De exemplu, nu ezitaţi să daţi toţi banii parohiei şi ai voştri pentru a-i ajuta pe cei săraci, familiile în dificultăţi, şi apoi vom vedea ce vom face. Solidaritatea noastră cu cei în dificultate trebuie să fie reală, constantă şi totală, după modelul lui Isus care s-a dat totul pentru toţi. E timp de noapte cel pe care îl trăim; noaptea deziluziilor, a urii şi a tuturor egoismelor. Prin predica, solidaritatea şi rugăciunea voastră, păstraţi-i pe credincioşii noştri departe de orice noapte şi statornici în lumina Domnului: a tăriei sufleteşti, a unităţii, a iubirii şi a generozităţii spre binele tuturor. Rămâneţi aproape de poporul credincios, mai ales acum când, parcă, simţim mai mult puterea întunericului; să fiţi mereu adevăraţi păstori. Nu vă temeţi! Copilul „înfăşat şi culcat în iesle” să vă inspire şi să vă încurajeze, mângâindu-vă.
Dragi călugări, călugăriţe şi persoane consacrate. Şi voi, împreună cu preoţii, prin trăirea sfaturilor evanghelice, sunteţi semne vii ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Vă mulţumesc şi vouă pentru lucrarea şi strădaniile depuse spre binele poporului lui Dumnezeu şi vă rog, în spiritul celor spuse mai sus preoţilor, să trăiţi, în continuare, slujirea şi solidaritatea după modelul Mântuitorului care s-a făcut tuturor toate, dăruind lumină şi pace. Nu vă descurajaţi şi nu vă lăsaţi cuprinşi de nicio oboseală, mai ales în aceste timpuri tulburi, când crucea de fiecare zi devine tot mai grea. Nu vă temeţi! Păstraţi ca Maria, în inimile voastre, lumina şi căldura Cuvântului lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, nu pot uita tristeţea zilelor din Crăciunul din timpul revoluţiei de acum 20 de ani, atunci când nu am putut să ne adunăm cu toţii în jurul altarului pentru a sărbători Naşterea lui Cristos, atunci când Catedrala şi bisericile noastre din Bucureşti au rămas închise şi în întuneric. Acum nu mai e ca atunci, dar trebuie să fim tari în faţa încercărilor şi statornici în primirea luminii Celui care s-a născut pentru a ne fi Mântuitor: lumina iubirii şi a bunătăţii, a solidarităţii şi a păcii.
Sărbători Fericite şi La mulţi ani!

+ Ioan ROBU
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti
(sursă pentru text, Biroul de presă al Arhiepiscopiei: Pr. Iacob Ieronim)

 Din capitală, în „Mica Roma” - Blaj: Preafericitul Părinte Lucian, arhiepiscop major de Făgăraş şi Alba Iulia al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.
•

Scrisoarea pastorală a Preafericitului părinte Lucian, Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, la mărita Sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos
† LUCIAN
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop Major,
Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu
Iubiţi credincioşi,
Întâlnirea cu Dumnezeu este cel mai de preţ lucru pe care ni-l descrie Evanghelia, dar este greu să ne închinăm Dumnezeului celui veşnic venit între noi într-un chip nebănuit vreodată de cineva: un Dumnezeu neajutorat, smerit, vulnerabil, înfrânt. Înţelegem astfel că nici un abis nu era prea mare pentru El, că nu este lipsă sau neputinţă care să întreacă Inima Sa de a dărui totul, de a Se da pe Sine până la capăt pentru a ne împărtăşi numele Său: Bucurie, Lumină, Sfinţenie, Adevăr. Ei, bine, acest Dumnezeu arătat nouă de la naşterea Sa minunată la Viflaim, nu poate fi cunoscut şi întâlnit altfel decât dacă lipsa, neputinţa, privaţiunile, singurătatea, focul încercărilor fac parte din viaţa noastră. Dacă drumul postului a fost pentru noi nu doar un simplu exerciţiu de voinţă, ci căutarea tainică a speranţei, ochii noştri pot ajunge să contemple măsura cea nouă a luminii zidite de Dumnezeu.
Dragi fii sufleteşti,
În anii de mare încercare am putut vedea că Dumnezeu era cu noi, nu ne ruşinam de El şi nici El de noi. Mergea cu noi în adâncurile amarurilor nu pentru că ne-am fi ridicat noi la cer, ci pentru că El s-a coborât, s-a smerit, pentru că ne iubea fiind cu noi, ascunzându-şi chipul măririi Sale de dragul nostru pentru a potrivi calea neîmplinirilor spre deplina bucurie a Împărăţiei Sale.
Departe de orice închipuire sau aşteptare omenească, mântuirea pe care ne-o pregăteşte şi astăzi Cel de sus este aceea care soseşte prin slăbiciunea Fiului Său, una cu noi în dorinţa Sa de a ne face părtaşi măririi cereşti ai Preasfintei Treimi. Cristos îşi poartă astfel paşii peste peregrinările noastre, peste îndepărtările de prezenţa Sa, peste pierderile drumului şi împrăştierile noastre sufleteşti. De la această simplitate şi de la felul în care Dumnezeu ne conduce spre locurile inimii, unde ne poate hrăni şi creşte, putem să inspirăm sentimentele noastre de credinţă acum, de praznicul Naşterii Domnului.
Iubiţi credincioşi,
Suntem cu toţii în Biserică prin credinţă, vorbim despre credinţă, dar nu putem oferi gustul pentru Dumnezeu, nu-i putem apropia pe oameni fără mărturia noastră. Mărturie simplă, detaşată, încrezătoare la bine şi la rău în speranţa ajutorului ceresc care ni-l oferă Isus coborât între noi. Calitatea apostolatului nu se arată prin dorinţa de putere, ci prin consecvenţa adesea oarbă a mărturiei Evangheliei pe care căutăm s-o practicăm. Preoţia Domnului Isus este descrisă în primul rând de jertfa de pe Cruce pe care Dumnezeu o face datorită lipsei de încredere a omului, înşelat de viitorul mincinos al Ispititorului. Absenţa încrederii, a simplităţii deschiderii spre lucrarea plină de modestie a Cerului nu sunt roada Spiritului. Sunt rănile noastre pe care îndrăznim acum cu supunere să le aducem în faţa ieslei unde Pruncul se lasă contemplat în chipul fragilităţii. De la noaptea Viflaimului încoace temerile şi rănile noastre trebuie privite drept loc binecuvântat, unde bolnavul arată că are nevoie de doctor: “Mă voi lăuda bucuros în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos” (II Corinteni 12, 9).
Iubiţi fraţi preoţi, apostoli ai Adevărului lui Dumnezeu,
Petrecem un an dedicat Sfintei Preoţii şi trebuie să vă amintiţi că sunteţi trimişi ai Arhiereului în mijlocul turmei Bisericii, prin punerea mâinilor, păstrători în fiinţa Voastră a acelui mandat spiritual încredinţat din Preoţia deplină a Episcopului. Fiul Cerului vine spre patimă şi moartea pe Cruce. S-a deşertat din iubire pentru noi ca să ne facă asemenea chipului măririi Sale. Nu e de ajuns să fim orientaţi doar de chemarea locului unde ne aflăm. Nu suntem una cu Împărăţia lui Dumnezeu prin fervoarea sentimentelor, ci prin profunzimea dragostei pentru Domnul, pentru credincioşi, dar mai ales prin acceptarea abandonului în lucrarea minunată pe care harul o scrie în slăbiciune.
Viaţa voastră de credinţă rămâne izvorul misiunii pe care o aveţi în Biserică şi de aceea rodnicia acestei misiuni depinde de focul care vă arde sau nu în suflet acea Prezenţă fără de mistuire a lui Dumnezeu. Tot ce este potrivnic vă descoperă rănile, vă ţine în legătură cu fragilitatea Voastră, dar până la urmă nu face altceva decât să Vă ancoreze şi mai mult în setea de Dumnezeu. Numai aşa putem merge spre Cristos, slujindu-i pe alţii, spre vindecarea pe care cerul ne-o oferă mai întâi nouă, spre unitate interioară şi Înviere. Nu numai ca persoane, dar mai ales ca Biserică, adică împreună strânşi uniţi în jurul Domnului şi al Altarului Său.
Iubiţi credincioşi,
“Puterea este a lui Dumnezeu, şi a Lui este mila; Tu Doamne vei răsplăti fiecăruia după faptele lui“(cf. Ps. 61, 11). Pentru a primi harul Crăciunului trebuie să petrecem cu Dumnezeu o cale specială, descrisă în acelaşi timp de lumină şi întuneric, de împărtăşire şi refuz. Acest drum ne introduce puţin câte puţin în legământul cu Cristos, dar şi cu aproapele nostru. Chiar şi aceia care nu au primit Lumina au rostul lor: ne descoperă nouă, celor care l-am recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, chemarea de a deveni ca şi El – milă, iertare şi bunătate.
În iubire putem crede, dar e atât de greu uneori să crezi că eşti crezut şi că se crede în tine. A crede în om se poate, dar numai cu bună cucernicie. Sărbătoarea Naşterii Domnului ne spune că Dumnezeu crede, continuă să creadă în noi fără margini, până la moarte. Atunci, numai atunci, vom putea crede unii în alţii: dacă precum Cristos învăţăm să fim generoşi şi iertători.
În căutările lumeşti ale succesului construit pe interese, darul cerului sfârşeşte marginalizat de bucuriile noastre trecătoare. Tăcerea sau absenţa aparentă a Domnului în societatea desacralizată în care trăim nu înseamnă slăbiciune, dragii mei. Această tăcere răbdătoare pe care noi o considerăm întârziere este taina mântuirii. Numai cei care citesc Evanghelia în cursul luptei dintre lumină şi întuneric descoperă în această tăcere lucrarea iertătoare a Providenţei, care oferă curs evenimentelor vieţii Bisericii şi fiecărui om de credinţă. Virtutea se construieşte pe drumul ispitirilor care vin inevitabil spre noi, ajutându-ne să alegem latura dreptăţii, nu pe cea a minciunii. Prin răbdare, ne confirmă Isus, vom câştiga sufletele noastre.
Dragi credincioşi şi iubiţi fraţi preoţi,
Bucuria încrederii lui Dumnezeu venit pe pământ la Crăciun este aşadar speranţa noastră. Chiar şi azi, într-o lume a apostaziei de credinţă, cultura interioară a Bisericii este şi va rămâne pururi: a-i oferi lui Dumnezeu în suflete şi în societate locul cel mai de cinste. Întărindu-Vă în această sfântă certitudine, din faţa ieslei, dimpreună cu Cerul şi întreg pământul, alături de Preasfinţiile lor Episcopii Mihai şi Vasile, Vă adresez sfânta urare de pace şi depline mângâieri sufleteşti. Noul an 2010 să Vă aducă, dragii mei, prin mijlocirea Doamnei noastre, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioară Maria, harurile îmbelşugate ale Viflaimului.
Cu arhierească binecuvântare,
† LUCIAN
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică
Dată în Blaj, la 25 Decembrie,
Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2009
sursa: bru.ro



 Aici serviciul complet audio: