Pregătiţi calea Domnului! Cum? - Predică pentru Duminica a II-a din Advent, An C

(RV - 5 decembrie 2009) E ziua Domnului. Celebrând în fiecare an Liturgia timpului de pregătire la Naşterea Domnului, Biserica actualizează aşteptarea lui Mesia. Punându-se în continuitate cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de-a doua lui Venire, care va împlini aşteptarea Bisericii. Conştienţi de prezenţa lui Isus care înainte de înălţarea sa la cer a spus ucenicilor: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” nu putem uita că între prima şi a doua lui venire, se situează Adventul continuu, venirea continuă a Domnului în Sfintele Taine şi în viaţa fiecărui creştin.

„Popor al Sionului, iată Domnul va veni să mântuiască neamurile; el va face auzit glasul măriri sale spre bucuria inimii voastre”: proclamă profetul Isaia la începutul Sfintei Liturghii din Duminica a doua de Advent. „Domnului care va veni, veniţi să ne închinăm!”, îndeamnă cu insistenţă Liturgia Adventului. Şi trecând de la aspiraţii, la propuneri concrete, spunem la rugăciunea zilei:
„Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul ca grijile vieţii pământeşti să nu ne împiedice pe noi care ne grăbim să-l întâmpinăm pe Cristos, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de firea lui”.

Dacă lecturile biblice propuse duminica trecută invitau la aşteptare şi priveghere, astăzi cuvântul Domnului, începutul capitolului trei al Evangheliei după Sfântul Luca devine imperativ prin cel mai mare dintre profeţi, Ioan Botezătorul. Acesta, la rândul său, reia de la profetul Isaia „Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului: drepte faceţi cărările lui…. şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Cf Lc 3, 4-6). Da, mântuirea în Cristos este un dar divin dar cere colaborarea noastră, acum în istorie, în inima căreia intrat Mesia, Fiul lui Dumnezu.

În romanul Procuratorul Galileii de scriitorul francez Anatole France (1884-1924) este prezentat bătrânul Pilat ajuns în exil la Marea Neagră. Acolo ajunge şi un prieten al său, care l-a întrebat dacă îşi amintea de un anume Isus, chemat Cristos, pe care el, pe gând era guvernator roman al Palestinei, încercase mai întâi să-l salveze iar apoi, sub presiunea mulţimii care se agita, dăduse ordin ca să fie răstignit. Nu, a răspuns scurt Pilat, nu-mi amintesc.
Prietenul i-a dat alte amănunte despre istoria lui Isus, dar el, scuturând capul, a spus că nu-şi amintea chiar nimic. Şi apoi, cum putea să-şi aducă aminte de un predicator evreu - erau atâţia pe timpul său - şi de un caz de tribunal petrecut cu atâţia ani în urmă? Teza lui Anatole France şi a multor intelectuali din secolul al XIX-lea, şi nu numai, era că nu există indicaţii istorice suficiente pentru a spune că Isus a existat cu adevărat.

Evanghelistul Luca este convins de contrariul. Abia a intrat în Biserică, scrie în introducerea Evangheliei sale: „am cercetat de la început cu grijă toate” care îl priveau pe Isus, întrebând pe cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului (Cf Lc 1,3), punându-le apoi în scris. O cercetare de acest fel n-a putut să o facă Anatole France, care a trăit cu aproape două mii de ani după Isus.
Citim în Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 3,1-6
^"1În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu cezar, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, ² în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu s-a îndreptat către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. ³ Acesta a venit în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, ⁴ după cum este scris în cartea profetului Isaia:"Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui. ⁵ Orice vale se va umple, orice munte şi orice deal se va pleca; căile strâmbe se vor face netede. ⁶ Toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu".

Pasiunea istorică a lui Luca este evidentă. El precizează că Ioan Botezătorul, profetul care l-a prezentat pe Isus lumii ca Mesia, şi-a început predica în anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu, adică anul 27/28 al erei noastre, şi citează, pentru ca încadrarea istorică să fie exactă, capii politici ai regiunii şi autorităţile religioase de la Ierusalim. O face pentru a-l situa pe Isus în afara mitologiei, a mitului şi în inima istoriei. Deşi este un păgân convertit de curând la Cristos, el ştie că istoria Israelului este o istorie diferită de cea păgână. În cultura greacă omul este protagonistul istoriei. În cultura lui Israel în schimb protagonistul este Dumnezeu. El pune în mişcare oamenii: pe Abraham, pe Moise, regii, profeţii, poporul lui Israel, şi îl va pune în mişcare pe viitorul Mesia, pentru ca să se realizeze planul său universal de mântuire.
Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul dintre marii profeţi ai vechiului Israel îl prezintă pe Isus ca realizatorul acestui plan al lui Dumnezeu, cum se va citi şi medita în duminica a treia din Advent. În pericopa de azi Ioan Botezătorul îi invită pe ascultători să pregătească drumul, „calea Domnului” primind un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor.

Ce voia oare să spună Ioan prin acel „Pregătiţi calea Domnului” şi cele ce urmează? Citează un text mesianic din cartea profetului Isaia 40,3-5, care descrie calea mântuirii, pe care Domnul o trasase pentru Israel în deşert în timpul lui Moise, pe care o trasa la întoarcerea din robia babiloniană şi pe care avea să o traseze din nou pentru poporul său în timpurile mesianice.

Pentru Isaia, deci, pentru Ioan Botezătorul şi pentru Luca, chiar dacă din perspective diferite, numai Dumnezeu poate trasa pentru om calea mântuirii.

 
Cu toate acestea, rămâne colaborarea omului: pregătiţi calea Domnului! Cum?

Ce ar fi spus astăzi Ioan Botezătorul creştinilor din timpul nostru? S-ar fi exprimat poate astfel: „Deschideţi uşile blindate ale egoismului vostru, ieşiţi din casele voastre şi păşiţi pe calea Domnului cu hotărâre, trecând peste toate greutăţile pe care le întâmpinaţi pe drumul vostru”. „Deschideţi porţile lui Cristos”, striga papa Ioan Paul al II-lea la începutul pontificatului, iar la sfârşit: „Treceţi pragul speranţei”.

Într-o zi, unul dintre acei oameni care trăiesc în stradă, fără adăpost stabil a fost primit în una din casele deschise de Maica Tereza din Calcutta. Bătrânul a fost spălat, bărbierit, îmbrăcat cu haine curate iar când s-a găsit în prezenţa Maicii Tereza, aceasta i-a strâns mâna şi i-a zis: „Sper că vă veţi simţi bine între noi”, iar el înmărmurit a răspuns: „Sunt ani de zile de când nimeni nu-mi strânge mâna, de ani de zile nimeni nu-mi zâmbeşte, de ani de zile nimeni nu mă tratează cu respect. Sunt sigur că mă voi simţi bine în această casă”. În felul acesta se deschid uşile blindate ale inimilor, se păşeşte pe calea Domnului şi se trece pentru sine şi pentru alţii pragul speranţei.

Bucuria sărbătorii izvorăşte din inimi împăcate cu Dumnezeu prin Sfintele Taine dar şi cu semenii prin gesturi de bunăvoinţă, precum cel al Maicii Tereza din Calcutta care s-a apropiat de un sărman bătrân cu bucuria şi căldura lui Cristos, în inimă şi în mâini.
Prin asemenea gesturi, toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu.
Şi noi.

Duminică plăcută iubiţi ascultători !
(RV - A.Lucaci / Reluare cu unele modificări din 3/4 decembrie 1994)

Aici serviciul audio: