Benedict al XVI-lea la audienţa generală cu o cateheză despre Gulielm de Saint-Thierry: a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele este secretul unei vieţi realizate şi fericite. Subliniată de Pontif, importanţa sacramentului Pocăinţei sau Reconcilierii

(RV - 2 decembrie 2009) Numai dacă se iubeşte cu inima şi cu inteligenţa, se învaţă a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a trăi cu el o viaţă realmente fericită. La audienţa generală de miercuri în Piaţa Sfântul Petru în prezenţa a mii de pelerini din toate colţurile lumii, Benedict al XVI-lea şi-a însuşit învăţătura lui Gulielm de la Saint-Thierry, monah francez şi unul dintre cei m ai importanţi autori creştini ai secolului al XII-lea cărora Papa le dedică de câteva săptămâni catehezele sale. La terminarea catehezei, Benedict al XVI-lea a vorbit mulţimii credincioşilor despre importanţa Sacramentului Reconcilierii, în a 25-a aniversare a Exortaţiei Apostolice „Reconciliatio et poenitentia - Reconciliere şi pocăinţă” a lui Ioan Paul al II-lea.

• „Energia principală care mişcă sufletul uman este iubirea”. Aceasta, care sub multe aspecte ar putea părea o afirmaţie firească şi chiar banală în epoca noastră - este din totdeauna inima mesajului creştin. Pentru monahul Gulielm de la Saint-Thierry, care a trăit aproximativ între anii 1080-1148, înţelegerea artei creştine a iubirii devine centrul unei întregi existenţe de contemplaţie şi de aprofundare.

Gulielm de la Saint-Thierry, prieten şi biograf al Sfântului Bernard de Clairvaux, s-a născut la Liège, în Belgia. De familie nobilă, dotat cu o inteligenţă pătrunzătoare şi o pasiune înnăscută pentru studiu, a frecventat şcolile renumite ale epocii, precum cele din oraşul său natal şi din Reims, în Franţa. A intrat în contact cu Petru Abelard, maestrul care aplica filozofia la teologie atât de original încât a suscitat perplexităţi şi împotriviri. Chiar şi Gulielm şi-a exprimat propriile rezerve, cerându-i prietenului său Bernard să ia poziţie faţă de Abelard.

Intrat în viaţa benedictină în oraşul francez Reims în anul 1113, ulterior, devine abate al mănăstirii de la Saint-Thierry pe care o va lăsa apoi pentru abaţia cisterciană din Signy. Atunci el îşi consacră viaţa contemplaţiei misterului divin şi redactării de scrieri spirituale în care devine “cântăreţ al iubirii”. Iubirea este energia primară a sufletului uman, constată el în opera De natura et dignitate amoris. Sarcina fundamentală a întregii fiinţe umane este deci să se deprindă să iubească. Obiectul acestei iubiri este Dumnezeu, Dumnezeu-Iubire.

Urmând teologia Părinţilor greci, omul fiind chemat să devină prin har ceea ce Dumnezeu este din fire, această ucenicie nu poate să se facă decât la şcoala lui Dumnezeu. Gulielm de Saint-Thierry dezvoltă astfel o pedagogie a iubirii în care asceza şi efortul uman au locul lor, dar în care Duhul Sfânt joacă rolul principal transformând în caritate tot elanul de iubire prezent în om.

Scrisoarea sa către cistercienii de la mănăstirea Mont-Dieu, Epistola aurea, este un tratat despre viaţa spirituală pentru cine doreşte să trăiască în iubire şi din iubire. În consideraţiile sale, Gulielm acordă o importanţă considerabilă dimensiunii afective a iubirii deoarece Dumnezeu trebuie iubit de om cu o inimă de carne. El subliniază de asemenea că „iubirea este principiu de cunoaştere” şi că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât dacă este iubit. Învăţătura lui Gulielm de la Saint-Thierry ne invită să facem o alegere decisivă: să-l iubim pe Dumnezeu, şi din iubire faţă de el, să-l iubim pe aproapele nostru.

Benedict al XVI-lea a reluat una din ideile fundamentale ale lui Gulielm care, subliniază, este „valabilă şi pentru noi”:
• Natura umană, în esenţa sa cea mai profundă, consistă în a iubi. În definitiv, o singură sarcină este încredinţată fiecărei fiinţe umane: aceea de a învăţa să vrea binele, să iubească în mod sincer, autentic, gratuit. Dar, numai la şcoala lui Dumnezeu această sarcină este îndeplinită şi omul poate ajunge la scopul pentru care a fost creat.

Această unică sarcină cere în realitate un „lung şi neîntrerupt drum” care se extinde, potrivit monahului francez, în diferitele faze ale vieţii umane, de la copilărie la bătrâneţe:
• În acest itinerar persoana trebuie să-şi impună o asceză eficientă, un puternic control de sine pentru a elimina orice afecţiune dezordonată, orice cedare în faţa egoismului, şi a unifica propria viaţă în Dumnezeu, izvor, ţintă şi forţă a iubirii, până la a ajunge la culmea vieţii spirituale, pe care Gulielm o defineşte drept ’înţelepciune’. La încheierea acestui itinerar ascetic, se simte o mare seninătate şi bucurie.

„Arta artelor este arta iubirii”, scria mai departe Gulielm de la Saint-Thierry, specificând, a amintit Papa, „că obiectul acestei iubiri este Iubirea cu ’A’ mare, adică Dumnezeu”. Totuşi, observă Benedict al XVI-lea, „impresionează faptul că vorbind despre iubirea faţă de Dumnezeu”, monahul acordă „o importanţă considerabilă dimensiunii afective”:
• În fond, dragi prieteni, inima noastră este făcută din carne, şi atunci când îl iubim pe Dumnezeu, care este Însăşi Iubirea, cum să nu exprimăm în această relaţie cu Domnul şi sentimentele noastre foarte umane, precum duioşia, sensibilitatea, delicateţea.

Asceza faţă de Dumnezeu este un act în care intră în joc raţionalitate şi afectivitate chiar dacă, explică Papa, inteligenţa singură „reduce dar nu elimină distanţa dintre subiectul şi obiectul iubirii:
• Iubirea în schimb produce atracţie şi comuniune, până la punctul încât are loc o transformare şi o asimilare între subiectul care iubeşte şi obiectul iubit. Această reciprocitate de afecţiune şi de simpatie permite atunci o cunoaştere mult mai profundă decât cea obţinută numai de raţiune (…) Iubiţi prieteni, ne întrebăm: nu este tocmai aşa şi în viaţa noastră? Nu este oare adevărat că noi cunoaştem realmente numai pe cine şi ceea ce iubim? Fără o anumită simpatie nu cunoaştem pe nimeni şi nimic! (…) Pe Dumnezeu îl cunoaştem numai dacă îl iubim!”.

Odată ajuns pe culmea a ceea ce monahul Gulielm defineşte „unitatea de spirit” cu Dumnezeu, iată că omul ajunge la adevărata asemănare cu Creatorul său, deplina unitate cu el. În fond, de la „Cântăreţul iubirii şi al carităţii” - cum Benedict al XVI-lea l-a numit pe Gulielm de la Sant-Thierry - ajunge la creştini de azi confirmarea a ceea ce este „alegerea de fond care dă sens şi valoare tuturor celorlalte alegeri:”
• A-l iubi pe Dumnezeu şi, din iubirea faţă de el, a-l iubi pe aproapele nostru; numai aşa vom putea avea adevărata bucurie, anticipare a fericirii veşnice. Să mergem, deci, la şcoala Sfinţilor pentru a învăţa să iubim în mod autentic şi total.

După catehezele în celelalte limbi şi saluturile particulare adresate grupurilor de credincioşi, Benedict al XVI-lea, salutând, tinerii, bolnavii şi perechile de soţi recent căsătoriţi, a ţinut să sublinieze că se împlinesc la 2 decembrie 25 de ani de la promulgarea în 1984 a Exortaţiei Apostolice Reconciliatio et paenitentia, care atrage atenţia asupra importanţei sacramentului pocăinţei în viaţa Bisericii. În această semnificativă aniversare, Papa a amintit câteva figuri extraordinare de „apostoli ai confesionalului” - adică ai scaunului de spovadă - dispensatori neobosiţi ai îndurării divine: Sfântul Ioan Maria Vianney, Sfântul Iosif Cafasso, Sfântul Leopold Mandić, Sfântul Pius de Pietrelcina. Mărturia lor de credinţă şi de caritate să vă încurajeze pe voi, iubiţi tineri, să fugiţi de păcat şi să vă programaţi viitorul ca un generos serviciu adus lui Dumnezeu şi aproapelui. Să vă ajute pe voi, dragi bolnavi, să simţiţi în suferinţă milostivirea lui Cristos răstignit.

Să vă solicite pe voi, dragi soţi recent căsătoriţi, să creaţi în familie un climat constant de credinţă şi de înţelegere reciprocă. Şi mai departe Papa:
• Exemplul acestor Sfinţi, slujitori asidui şi credincioşi ai iertării divine să fie pentru preoţi - în special în acest An al Preoţiei - şi pentru toţi creştinii o invitaţie la a se încrede mereu în bunătatea lui Dumnezeu, apropiindu-vă şi celebrând cu încredere Sacramentul Reconcilierii.

La încheierea audienţei generale, după intonarea în cor a rugăciunii Tatăl nostru în limba latină, Benedict al XVI-lea a invocat peste toţi cei prezenţi binecuvântarea apostolică pe care o extinde la toţi aceia care, şi pe această cale, o primesc în spirit de credinţă.

Aici serviciul audio: