Adventul este timpul liturgic al prezenţei şi aşteptării Domnului: Benedict al XVI-lea la omilia primelor Vespere (text)

(RV - 28 noiembrie 2009) Sâmbătă seară în bazilica Sfântul Petru papa Benedict al XVI-lea a condus celebrarea primelor Vespere la Duminica I-a de Advent. Cu Postul Crăciunului sau Timpul Adventului, perioada de pregătire la solemnitatea Naşterii Domnului, începe un nou An bisericesc în calendarul roman sau latin. Este un nou ciclu anual, în care Biserica celebrează misterul lui Cristos, de la Întrupare la Rusalii şi la aşteptarea venirii Domnului în slavă.

Celebrarea Vesperelor în bazilica vaticană a început ca de obicei cu invocaţia „Dumnezeule, vino în ajutorul meu. Doamne grăbeşte-te să mă ajuţi” urmată de imnul „Conditor alme siderum” în traducerea liturgică „Ziditor atotputernic al luminilor cereşti”. S-au cântat cei trei psalmi şi s-a citit lectura scurtă luată din prima Scrisoare a Sfântului Paul către Tesaloniceni 5,23-24:

„Dumnezeul păcii să vă sfinţească în mod desăvârşit, şi fiinţa voastră întreagă: duhul, sufletul, trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos. Credincios este cel care vă cheamă. El va şi înfăptui”.

A urmat predica papei Benedict al XVI-lea pe care o propunem în întregime drept consideraţii la prima Duminică din Advent:

 
Iubiţi fraţi şi surori,
Cu această celebrare vespertină intrăm în timpul liturgic al Adventului. În lectura biblică pe care am ascultat-o luată din prima Scrisoare către Tesaloniceni, apostolul Paul ne invită să pregătim „venirea Domnului nostru Isus Cristos” (5,23), păstrându-ne fără prihană, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Paul foloseşte tocmai cuvântul „venire”, în latineşte „adventus”, de unde termenul liturgic Advent.

Să reflectăm pe scurt asupra semnificaţiei acestui cuvânt, care se poate traduce cu „prezenţă”, „sosire”, „venire”. În limbajul lumii antice era un termen tehnic utilizat pentru a indica sosirea unui funcţionar, vizita regelui sau a împăratului într-o provincie. Dar putea să indice şi venirea divinităţii, care iese din ascuns pentru a se manifesta cu putere, sau care este celebrată ca prezentă în cult. Creştinii au adoptat cuvântul „advent” pentru a exprima relaţia lor cu Isus Cristos: Isus este Regele, intrat în această sărmană „provincie” denumită pământ pentru a face vizită la toţi; la sărbătoarea sosirii sale îi face să ia parte pe toţi care cred în el, toţi care cred în prezenţa sa în adunarea liturgică. Prin cuvântul „adventus” se înţelegea în definitiv să se spună: Dumnezeu este aici, nu s-a retras din lume, nu ne-a lăsat singuri. Chiar dacă nu-l putem vedea şi atinge cum se întâmplă cu realităţile sensibile, el este aici şi vine să ne viziteze în felurite moduri.

Semnificaţia expresiei „advent” cuprinde prin urmare şi cel de „visitatio”, care înseamnă simplu „vizită”; în acest caz este vorba de o vizită a lui Dumnezeu: El intră în viaţa mea şi vrea să se adreseze mie. Toţi facem experienţă, în existenţa cotidiană, că avem puţin timp pentru Domnul şi puţin timp chiar şi pentru noi. Se sfârşeşte prin a fi absorbiţi de „a face” Nu este poate adevărat că adesea tocmai activitatea de a ne poseda, societatea cu multiplele ei interese monopolizează atenţia noastră? Nu este oare adevărat că oamenii dedică mult timp divertismentului şi distracţiilor de tot felul? Uneori lucrurile ne copleşesc şi de-a dreptul ne „tărăsc”. Adventul, acest timp liturgic intens pe care îl începem, ne invită să ne oprim în tăcere pentru a percepe şi capta o prezenţă. Este o invitaţie la a înţelege că fiecare din evenimentele zilei sunt semne aluzive pe care Dumnezeu ni le adresează, semne ale atenţiei pe care o are faţă de fiecare dintre noi. Cât de frecvent Dumnezeu ne face să percepem ceva din iubirea sa! A ţine, pentru a spune astfel, un „jurnal interior” al acestei iubiri ar fi o îndeletnicire frumoasă şi salutară pentru viaţa noastră! Adventul ne invită şi ne stimulează să-l contemplăm pe Domnul prezent. Certitudinea prezenţei sale nu ar trebui oare să ne ajute să vedem lumea cu ochi diferiţi? Nu ar trebui oare să ne ajute să considerăm toată existenţa noastră ca „vizită”, ca un mod în care el poate veni la noi şi deveni vecinul nostru în orice situaţie?

Alt element fundamental al Adventului este aşteptarea, aşteptare care este în acelaşi timp speranţă. Adventul ne face să înţelegem sensul timpului şi al istoriei drept „kairòs”, ca ocazie prielnică pentru mântuirea noastră. Isus a ilustrat această realitate misterioasă în multe parabole: în povestirea servitorilor invitaţi să aştepte întoarcerea stăpânului; în parabola fecioarelor care aşteaptă mirele; sau în cele ale semănatului şi secerişului. Omul, în viaţa sa, este în constantă aşteptare: când este copil vrea să crească, ca adult tinde la realizare şi succes, înaintând în vârstă, aspiră la meritata odihnă. Dar vine timpul în care descoperă că a sperat prea puţin dacă, dincolo de profesiunea sau de poziţia socială, nu-i rămâne nimic de nădăjduit. Speranţa marchează drumul umanităţii, dar pentru creştini ea este însufleţită de o certitudine: Domnul este prezent în scurgerea vieţii noastre, ne însoţeşte şi într-o zi ne va şterge şi lacrimile. O zi, nu departe, totul îşi va găsi împlinirea în Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţie de dreptate şi de pace.

Dar există moduri foarte diferite de a aştepta. Dacă timpul nu este umplut de un prezent dotat de sens, aşteptarea riscă să devină insuportabilă; dacă se aşteaptă ceva dar în acest moment nu există nimic, adică, dacă prezentul rămâne gol, fiecare clipă ce trece apare exagerat de lungă, iar aşteptarea se transformă într-o povară prea grea, deoarece viitorul rămâne cu totul incert, nesigur. În schimb, când timpul este dotat cu sens, şi în fiecare clipă percepem ceva specific şi valabil, atunci bucuria aşteptării face prezentul mai preţios.

Dragi fraţi şi surori, să trăim intens prezentul în care deja ajung la noi darurile Domnului, să-l trăim orientaţi spre viitor, un viitor plin de speranţă. Adventul creştin devine în acest mod ocazie de a retrezi în noi sensul adevărat al aşteptării, întorcându-ne la miezul credinţei noastre care este misterul lui Cristos, Mesia aşteptat secole îndelungate şi născut în sărăcie la Betleem. Venind între noi, ne-a adus şi continuă să ne ofere darul iubirii şi al mântuirii sale. Prezent între noi, ne vorbeşte în felurite moduri: în Sfânta Scriptură, în anul liturgic, în sfinţi, în evenimentele vieţii zilnice, în toată creaţia, care îşi schimbă înfăţişarea în funcţie de o condiţie: dacă îndărătul ei se află el sau dacă prezenţa sa a fost ofuscată de negura unei origini incerte sau a unui viitor incert.

La rândul nostru, noi putem să prezentăm suferinţele care ne copleşesc, nerăbdarea, întrebările care izvorăsc din inimă. Să fim siguri că ne ascultă întotdeauna! Şi dacă Isus este prezent, nu mai există nici un timp lipsit de sens şi gol. Dacă el e prezent, putem continua să sperăm şi atunci când alţii nu mai pot să ne asigure nici un sprijin, chiar şi când prezentul devine istovitor.

Dragi prieteni, Adventul este timpul prezenţei şi al aşteptării eternului. Tocmai din acest motiv, este în mod special, timpul bucuriei, al unei bucurii interiorizate pe care nici o suferinţă nu o poate şterge. Bucuria pentru faptul că Dumnezeu s-a făcut prunc. Această bucurie, prezentă în mod invizibil în noi, ne încurajează să păşim încrezători. Model şi sprijin al acestei bucurii profunde este Fecioara Maria, prin intermediul căreia ne-a fost dat Pruncul Isus. Să ne obţină ea, ucenica fidelă a Fiului său, harul de a trăi acest timp liturgic veghind în rugăciune şi activi în aşteptare. Amin.

Celebrarea vesperală din bazilica Sfântul Petru a continuat cu responsoriul scurt, imnul Magnificat - Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul, rugăciunea universală, rugăciunea de încheiere şi binecuvântarea finală dat de Pontif. (Aici binecuvùntarea audio)
Salutul nostru:
Duminică plăcută, iubiţi ascultători şi „Advent binecuvântat!”

Aici serviciul audio: