Cateheza Papei la audienţa generală despre controversa dintre Sfântul Bernard şi Petru Abelard: discuţiile teologice în Biserică să urmărească triumful adevărului în caritate; la Papa, primarul general al Bucureştiului, Sorin Oprescu

(RV - 4 noiembrie 2009) Sunt utile şi necesare discuţiile teologice dar ele trebuie să aibă drept scop triumful adevărului în iubire. La audienţa generală de miercuri desfăşurată în Piaţa Sfântul Petru începând de la 10.30, ora Romei, Papa a prezentat în prezenţa a circa 35 de mii de pelerini, renumita controversă teologică dintre Sfântul Bernard de Clairvaux şi Petru Abelard din secolul al XII-lea, care s-a produs între teologia monastică şi cea scolastică, „teologia inimii” şi „teologia raţiunii”.

Benedict al XVI-lea a subliniat „necesitatea unei discuţii teologice sănătoase în Biserică, mai ales când chestiunile dezbătute nu au fost încă definite de Autoritatea bisericească. A amintit că acea controversă s-a încheiat cu „deplina reconciliere între cei doi” şi că în ambii „a prevalat ceea trebuie să stea la inima fiecăruia atunci când se naşte o controversă teologică, adică salvgardarea credinţei Bisericii şi triumful adevărului în iubire. Dorinţa Papei a fost ca aceasta să fie şi astăzi atitudinea atunci când se dezbat probleme în Biserică, adică să se urmărească întotdeauna căutarea adevărului”.

La terminarea audienţei generale, după ora 12.15, între persoanele care l-au întâlnit personal pe papa Benedict al XVI-lea s-a aflat şi primarul general al Bucureştiului, Sorin Oprescu, însoţit de consilierul Traian Radu Negrei.

În timpul scurtei întrevederi, primarul general al capitalei s-a întreţinut cu Sfântul Părinte în limba engleză, oferindu-i un exemplar din lucrarea în ediţie limitată „Monografia Bucureştiului” şi o operă a artistului plastic contemporan român Ioan Nemţoi, sculptura în sticlă „Flacăra credinţei”.
Un al doilea exemplar al monografiei a fost oferit de domnul Oprescu Comunităţii Sfântul Egidiu din Roma, în cursul întrevederii din după-amiaza zilei.

Dar să revenim pe larg la cateheza Papei:
• În ultima cateheză am prezentat caracteristicile principale ale teologiei monastice şi ale teologiei scolastice din secolul al XII-lea, pe care le-am putea numi, într-un anume sens, „teologia inimii” şi respectiv „teologia raţiunii”. Între reprezentanţii unuia şi a celuilalt curent teologic s-a dezvoltat o dezbatere amplă şi uneori aprinsă, reprezentată simbolic de controversa dintre Sfântul Bernard de Clairvaux şi Abelard.

Pentru a înţelege această confruntare între cei doi mari maeştri, e bine să amintim că teologia este căutarea unei înţelegeri raţionale, pe cât este posibil, a misterelor Revelaţiei creştine, crezute prin credinţă: fides quaerens intellectum - credinţa care întreabă şi caută inteligibilul - pentru a folosi o definiţie tradiţională, concisă şi eficientă. Însă, în timp ce Sfântul Bernard, reprezentant tipic al teologiei monastice, pune accentul pe prima parte a definiţiei, adică pe fides - credinţa, Abelard, care est un scolastic, insistă asuprea celei de-a doua părţi, aducă asupra intelectului, asupra înţelegerii prin intermediul raţiunii.

Potrivit lui Bernard, credinţa însăşi este dotată de o certitudine intimă, bazată pe mărturia Scripturii şi pe învăţătura Sfinţilor Părinţi. În afară de aceasta, credinţa este întărită de mărturia sfinţilor şi de inspiraţia Duhului în sufletul fiecărui credincios. În cazurile de îndoială şi de ambiguitate, credinţa este protejată şi luminată de exerciţiul Magisteriului bisericesc.
• Astfel lui Bernard îi este greu să se pună de acord cu Abelard, şi mai în general cu aceia care supuneau adevărurile credinţei examenului critic al raţiunii; un examen ce comporta, după părerea sa, un mare pericol, şi anume, intelectualismul, relativizarea adevărului, punerea în discuţie a însăşi adevărurilor credinţei.
 
În modul acesta de a proceda, Bernard vedea o îndrăzneală împinsă până la hazard, rod al orgoliului inteligenţei umane, care pretinde să „capteze” misterul lui Dumnezeu. Într-o scrisoare, îndurerat, scrie: „Inteligenţa umană pune stăpânire pe totul, ne mai lăsând nimic credinţei. Înfruntă ceea ce este peste ea, scrutează ceea ce îi este superior, pătrunde în lumea lui Dumnezeu, alterează misterele credinţei, în loc să le lumineze; ceea ce este închis şi pecetluit nu-l deschide, dar îl dezrădăcinează, iar ceea ce nu găseşte viabil pentru sine, îl consideră nimic şi refuză să creadă în el” (Epistula CLXXXVIII,1: PL 182, I, 353).

Pentru Bernard teologia are un singur scop: acela de a promova trăirea vie şi intimă a lui Dumnezeu.
• Teologia este deci un ajutor pentru a-l iubi din ce în ce mai mult şi mai bine pe Domnul, cum spune titlul tratatului despre Îndatorirea de a-l iubi pe Dumnezeu (De diligendo Deo).

În acest demers, sunt diferite grade, pe care Bernard le descrie în mod aprofundat, până la culmea realităţii când sufletul credinciosului se îmbată în piscurile iubirii. Sufletul uman poate ajunge deja pe pământ la această uniune mistică cu Cuvântul divin, uniune pe care Doctor Mellifluus o descrie ca „nuntă spirituală”. Cuvântul divin vizitează, elimină toate ultimele rezistenţe, luminează, înflăcărează şi transformă. În atare uniune mistică, sufletul se bucură de o mare seninătate şi bunătate, şi cântă Mirelui său un imn de veselie.

Cum am amintit în cateheza dedicată vieţii şi învăţăturii Sfântului Bernard…
• teologia pentru el nu poate decât să se nutrească din rugăciunea contemplativă, în alţi termeni din uniunea afectivă a inimii şi a minţii cu Dumnezeu.

Abelard, care între altele este tocmai acela care a introdus termenul „teologie” în sensul în care îl înţelegem astăzi, se situează în schimb într-o perspectivă diferită. Născut în Bretania, în Franţa, acest renumit maestru din secolul al XII-lea era dotat cu o inteligenţă foarte vie iar vocaţia sa era studiul. S-a ocupat mai întâi de filozofie şi apoi a aplicat rezultatele obţinute în această disciplină teologiei, pe care a predat-o în oraşul cel mai cult al epocii, Paris, iar succesiv în mănăstirile în care a trăit. Era un orator brilant: lecţiile sale erau urmărite de adevărate mulţimi de studenţi. Spirit religios, dar personalitate neliniştită, existenţa sa a fost plină de lovituri de teatru: a contestat maeştrii săi, a avut un fiu de la o femeie cultă şi inteligentă, Eloisa. A fost adesea în polemică cu colegii săi teologi, a suferit şi condamnări bisericeşti, deşi murind în deplină comuniune cu Biserica, autorităţii căreia i s-a supus în spirit de credinţă. Tocmai Sfântul Bernard a contribuit la condamnarea unor doctrine ale lui Abelard în sinodul provincial din Sens în 1140, şi a solicitat chiar intervenţia papei Inocenţiu al II-lea. Abatele de Clairvaux contesta, cum am amintit, metoda prea intelectualistă a lui Abelard, care, potrivit lui, reducea credinţa la o simplă opinie desprinsă de adevărul revelat.

Temerile lui Bernard nu erau neîntemeiate şi erau împărtăşite, de altfel, şi de alţi mari gânditori ai timpului.
• Efectiv, o folosire excesivă a filozofiei făcuse periculos de fragilă doctrina trinitară a lui Abelard…Şi în domeniul moral învăţătura sa nu era lipsită de ambiguităţi: el insista în a considera intenţia subiectului ca singura sursă pentru a descrie bunătatea sau răutatea actelor morale, neglijând semnificaţia obiectivă şi valoarea morală a acţiunilor.

 
Acesta este un aspect foarte actual pentru epoca noastră, în care cultura apare adesea marcată de o tendinţă crescândă spre relativismul etic…Nu trebuie să uităm, totuşi, marile merite ale lui Abelard, care a avut mulţi discipoli şi a contribuit în mod decisiv la dezvoltarea teologiei scolastice, destinată să se exprime în mod din ce în ce mai matur şi fecund în secolul succesiv. Nici nu trebuie subevaluate unele intuiţii ale sale, ca, de exemplu, atunci când afirmă că în tradiţiile religioase necreştine există deja o pregătire la primirea lui Cristos, Cuvântul divin.

Ce putem învăţa…din confruntarea, din tonurile adesea aprinse, dintre Bernard şi Abelard, şi în general, dintre teologia monastică şi cea scolastică?
• Înainte de toate cred că această confruntare arată utilitatea şi necesitatea unei discuţii teologice sănătoase în Biserică, mai ales când chestiunile dezbătute nu au fost definite de Magisteriu, care rămâne, în orice caz, un punct de referinţă inevitabil. Sfântul Bernard, dar chiar Abelard însuşi, i-au recunoscut fără ezitare autoritatea. În afară de aceasta, condamnările pe care acesta din urmă le-a îndurat ne amintesc faptul că în domeniul teologic trebuie să existe un echilibru între ceea ce putem numi principiile arhitectonice date de Revelaţie şi care păstrează de aceea mereu importanţa lor prioritară, şi cele interpretative sugerate de filozofie, adică de raţiune, şi care au o funcţie importantă dar numai instrumentală. Când acest echilibru….încetează, reflecţia teologică riscă să fie viciată de erori, şi atunci e momentul când revine Magisteriului exercitarea acelui serviciu necesar adevărului care îi este propriu. Apoi, trebuie să se pună în evidenţă că, între motivaţiile care l-au făcut pe Bernard să se „alieze” împotriva lui Abelard şi să solicite intervenţia Autorităţii, a fost şi preocuparea de a proteja credincioşii simpli şi umili, care trebuie apăraţi când riscă să fie dezorientaţi şi abătuţi de la calea dreaptă prin opinii prea personale şi de argumentări teologice riscante care ar putea pune în pericol credinţa lor.

Aş vrea să amintesc, în fine, că confruntarea teologică dintre Bernard şi Abelard s-a încheiat cu o deplină reconciliere dintre cei doi, datorită medierii unui prieten comun, abatele de Cluny, Petru Venerabilul:
• Abelard a demonstrat umilinţă în a-şi recunoaşte erorile, Bernard a folosit mare bunăvoinţă. În amândoi a prevalat ceea ce trebuie cu adevărat să stea la inimă, atunci când se naşte o controversă teologică, şi anume păstrarea credinţei Bisericii şi triumful adevărului în iubire. Aceasta să fie şi astăzi atitudinea cu care să se desfăşoare confruntările în Biserică, având mereu drept scop căutarea adevărului.

În ciuda culorilor palide ale cerului roman, dar încărcat de nori, audienţa a fost înveselită de muzicanţi ţigani unguri, care au executat diferite piese, între care Rapsodia ungară N.2 a lui Franz Liszt.
• Secvenţe muzicale.
În momentul saluturilor, Papa a amintit figura Sfântului Carol Borromeu, episcop de Milano şi comemorat anual la 4 noiembrie; l-a amintit pe Ioan Paul al II-lea care purta numele Sfântului Carol şi a terminat cu preotul italian Oreste Benzi, întemeietorul Comunităţii Papa Ioan al XXIII-lea, decedat în urmă cu doi ani.

După intonarea rugăciunii Tatăl nostru în limba latină, Papa a invocat peste toţi binecuvântarea apostolică pe care o extinde ca de obicei la toţi aceia care şi pe calea undelor o primesc în spirit de credinţă.

Aici serviciul audio: