Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi. Papa îndeamnă la a privi cu seninătate la misterul morţii luminaţi de credinţa învierii

(RV - 2 noiembrie 2009) Potrivit calendarului roman sau latin, întreaga Biserică se reculege la 2 noiembrie în rugăciune pentru pomenirea credincioşilor răposaţi. În cursul după amiezii, papa Benedict al XVI-lea a coborât în Grotele Vaticane pentru un moment de rugăciune pentru Pontifii care l-au precedat.

Momente de reculegere luni dimineaţă şi în capela Bunei Vestiri a Postului nostru de Radio unde s-a oficiat Liturghia în limba latină la 7.30 transmisă în direct în toată lumea şi apoi la ora 11 în limba italiană pentru personalul Radio Vatican. Aici ne-am rugat fiecare spunând: „Primeşte, Doamne în Împărăţia ta cerească pe toţi cei dragi ai noştri care au trecut din această lume cu semnul credinţei şi dorm somnul păcii; fă-i să se bucure de lumina feţei tale la masa împărăţiei. Şi fiecare a adăugat în gând nume de rude, prieteni, binefăcători, cunoscuţi şi necunoscuţi şi de toţi cei întâlniţi pe drumul vieţii şi care aşteaptă ajutorul nostru spiritual: părinţi, bunici, unchi şi mătuşi, naşi şi naşe, veri şi vere, cumnaţi şi nepoţi; păstori sufleteşti, profesori şi educatori, colegi de slujire şi de muncă şi toţi ce care aşteaptă.

La 1 noiembrie solemnitatea „Tuturor Sfinţilor”, la 2 noiembrie pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi.
• "Cât de frumoasă şi mângâietoare este Împărtăşirea Sfinţilor! Nu suntem niciodată singuri!”, spunea Papa duminică 1 noiembrie la rugăciunea Îngerul Domnului, şi continua: „Facem parte dintr-o „companie” spirituală în care domneşte o profundă solidaritate: binele fiecăruia trece în avantajul tuturor şi, invers, fericirea comună iradiază asupra fiecăruia individual. Este un mister care, în oarecare măsură, îl putem trăi deja în această lume, în familie, în prietenie, mai ales în comunitatea spirituală a Bisericii. Să ne ajute Maria Preasfântă să păşim cu paşi zvelţi pe calea sfinţeniei, şi să se arate ca Maică a îndurării pentru sufletele celor răposaţi.

Tot duminică 1 noiembrie anul acesta, papa Benedict îndemna la a trăi „cu adevărat spirit creştin”, pomenirea credincioşilor răposaţi, privind la misterul morţii cu seninătate şi speranţă luminaţi de credinţa învierii. Un îndemn propus de mai multe ori în aceşti ani ai Pontificatului.

Papa aminteşte că „moartea trupului nu trebuie să provoace frică” deoarece „fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem”:
• Deja apostolul Paul, scriind primelor comunităţi, îndemna credincioşii „să nu se întristeze ca ceilalţi, care nu au speranţă”. „Căci - scria - dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduna pe cei adormiţi împreună cu el” (1Tes 4,13-14). E necesar şi astăzi să se evanghelizeze realitatea morţii şi a vieţii veşnice, realităţi supuse în mod special credinţelor superstiţioase şi unor forme de sincretism, pentru ca adevărul creştin să nu rişte să se amestece cu mitologii de diferite genuri (Angelus, 2 noiembrie 2008).

Dar omul modern - sublinia Benedict al XVI-lea - îndepărtează, alungă adesea însuşi gândul morţii trăind ca şi cum Dumnezeu nu ar exista:
• Omul modern mai aşteaptă încă această viaţă veşnică, sau reţine că ea aparţine unei mitologii de acum depăşite? În timpul nostru, mai mult decât în trecut, oameni sunt atât de absorbiţi de lucrurile pământeşti, încât uneori cu greu se reuşeşte a se gândi la Dumnezeu ca protagonist al istoriei şi al vieţii noastre înseşi (Audienţa generală din 2 noiembrie 2005).

Şi totuşi Dumnezeu continuă să existe, chiar dacă nu credem: şi cu el, viaţa de dincolo. Astfel Biserica ne invită să oferim pentru credincioşii răposaţi Liturghii, rugăciuni, indulgenţe şi suferinţele, ostenelile noastre zilnice, pentru ca „purificaţi complet”, să fie admişi la viaţa veşnică. Dar ce este această viaţă veşnică?
• Viaţa veşnică pentru noi creştinii nu indică însă doar o viaţă care durează pentru totdeauna, ci o nouă calitate de existenţă, scufundată total în iubirea lui Dumnezeu care liberează de rău şi de moarte şi ne pune în comuniune fără sfârşit cu toţi fraţii şi surorile care sunt părtaşi la aceeaşi Iubire (Angelus, 1 noiembrie 2006).

Dumnezeu este iubire. El şi-a dat viaţa pentru noi şi nu ne abandonează, deoarece ne iubeşte până la sfârşit:
• „Am înviat şi acum sunt cu tine”, ne spune Domnul, şi mâna mea te susţine. Oriunde ai putea să cazi, vei cădea în mâinile mele şi voi fi prezent chiar la uşa morţii. Unde nimeni nu te mai poate însoţi şi unde tu nu poţi purta nimic, acolo eu te aştept pentru a transforma pentru tine întunericul în lumină (Angelus, 2 noiembrie 2008).

Aici serviciul audio: