Toţi Sfinţii: zbor la cote înalte pe Muntele Fericirilor (predica solemnităţii)
(RV - 31 octombrie 2009) E ziua Domnului. „Binecuvântat să fie Dumnezeu
în Sfinţii săi!” La 1 noiembrie Biserica catolică de rit roman sau latin sărbătoreşte
încă din secolul al IX-lea solemnitatea Tuturor Sfinţilor. Aceeaşi sărbătoare se află
şi în calendarul Bisericilor orientale de rit bizantin, greco-catolică şi ortodoxă,
fiind însă fixată în prima duminică de după Rusalii.
În liturgia romană
semnificaţia sărbătorii este exprimată mai întâi la rugăciunea zilei: „Dumnezeule
atotputernic şi veşnic, tu ai dat Bisericii tale bucuria de a celebra într-o singură
sărbătoare meritele şi slava tuturor sfinţilor; te rugăm, prin mijlocirea tuturor
fraţilor noştri din cer să ne măreşti speranţa şi să reverşi asupra noastră îndurarea
ta.”
Într-o singură sărbătoare pomenim şi cinstim împreună cu sfinţii canonizaţi,
toţi drepţii din toate timpurile, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile
pământului, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Însemnătatea
sărbătorii este exprimată motivat în prefaţa Liturghiei euharistice, proprie solemnităţii: „Cu
adevărat vrednic şi drept este să-i aducem mulţumiri, pururi şi pretutindeni, lui
Dumnezeu, cel sfânt, atotputernic şi veşnic”. Pentru ce? Iată raţiunea: „Astăzi
ne dai bucuria de a privi cetatea din ceruri, Ierusalimul cel sfânt, care este mama
noastră, unde fraţii şi surorile noastre, deja adunaţi împreună, cântă şi preamăresc
numele tău sfânt. Noi cei care călătorim pe pământ ne grăbim spre patria cerească,
bucurându-ne de soarta fericită a acestor copii ai Bisericii pe care ni i-ai dat ca
prieteni şi modele de viaţă..."
Aşadar, tabloul grandios al comuniunii sfinţilor:
„Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El, şi moartea
fiind nimicită, toate îi vor fi supuse, unii dintre ucenicii Lui sunt călători pe
pământ, în vreme ce alţii, trecuţi din această viaţă, se află în purificare, iar alţii
sunt în glorie, contemplând limpede pe Dumnezeu însuşi, Unul Întreit, aşa cum este”.
Astfel descrie comuniunea dintre Biserica din cer, cea suferitoare şi cea călătoare
pe pământ constituţia conciliară despre Biserică „Lumen Gentium” la numărul
49: imaginea unei lungi procesiuni în spaţiu şi timp.
Noi
cei de pe pământ suntem invitaţi să privim astăzi cetatea din ceruri unde sunt fraţii
şi surorile noastre, ajunşi la capătul celălalt al drumului, acolo unde ne grăbim
să ajungem şi noi stimulaţi de prietenia şi exemplul lor. „Tu singur eşti sfânt -
cântă Biserica în marea doxologie adresându-se lui Cristos. „Tu singur eşti sfânt”
- cântă şi preamăresc pe Dumnezeu toţi sfinţii şi îngerii din cer, amintindu-ne chemarea
universală la sfinţenie: „că toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie,
fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului:
„Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” (1Tes 4,3; Ef
1,4).
Doamne, Tu singur eşti sfânt! Ştim însă că divinul Învăţător şi exemplul
oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor ucenicilor, de orice condiţie,
sfinţenia vieţii al cărui autor şi înfăptuitor este El însuşi prin Duhul sfinţitor:
„Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit”. De fapt, tuturor
discipolilor le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i îndemne dinlăuntrul lor să-l iubească
pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile,
şi să se iubească unii pe alţii aşa cum Cristos i-a iubit pe ei. Deci, toţi suntem
chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii.
Este important
să reflectăm asupra menirii noastre în viaţă lăsând la o parte tot ceea ce zădărniceşte
trăirea pe pământ. Scriitorul francez Antoine Jean Baptiste Marie Roger
de Saint-Exupéry(1900-1944), autorul celebrei cărţi „Micul prinţ”, descrie
printr-o parabolă fenomenul misterios, instantaneu şi invadator, al trezirii omului
la realitatea superioară a vieţii şi al perceperii menirii sale. Notează ci spirit
de observaţie şi trece repede la aplicaţii pe planul vieţii umane. Toamna, în perioada
emigrării raţelor şi gâştelor sălbatice, deasupra locurilor traversate de ele, se
verifică un fenomen ciudat, de nelinişte şi de agitaţie. Păsările domestice, ca şi
magnetizate de zborul triunghiular, maiestos, schiţează cu stângăcie o tentativă neîndemânatică
de decolare ce sfârşeşte repede într-o aterizare anevoioasă şi bizară. Semnalul
de chemare plecat din înălţimi, acea rechemare autentică ajunge la păsările din curţile
caselor ca o lovitură, ca un şoc ce acţionează asupra instinctului de demult, atât
cât a mai rămas, şi ele pentru o clipă se transformă în păsări migratoare. În căpşorul
tare, deprins de mult vreme cu priveliştea lacurilor şi bălţilor stătute şi bogate
în viermi, se redeşteaptă ceva din întinderile continentale, din geografia mărilor
şi a vânturilor fără obstacole. Însă pentru scurt timp, deoarece repede se îndreaptă
legănându-se ca şi mai înainte spre coteţul împrejmuit, pătrunse de o pasiune nedesluşită
de nedumerire. Aşa se întâmplă cu oamenii care copleşiţi de evidenţa misterioasă
a chemării creştine descoperă într-o clipă zădărnicia unor preocupări de contabil
cât şi bucuria vieţii trăite la cote mai înalte. Semnalul înălţimilor sau al adâncurilor,
deşteptător de conştiinţe ajunge fără îndoială la toţi oamenii şi rămâne sclipitor
atâta vreme cât nu este înăbuşit. Aterizarea precipitată în curtea mărginită de garduri
şi ziduri promiţătoare de imediată siguranţă şi apărare nu elimină în întregime elanul
de a zbura spre înălţimi în ciuda vânturilor contrare. În mintea fiecărui om rămân
întipărite imagini solare, cosmice, aşa cum în inima sa sălăşluiesc năzuinţe nepotolite
către infinit. Până aici parabola cu valoare sugestivă a scriitorului francez.
Lectura
ce urmează din cartea Apocalipsului Sfântului Ioan capitolul 7 propusă în sărbătoarea
tuturor sfinţilor este ca un zbor impunător menit să mişte ceva în adâncul inimilor,
acolo unde este ascuns ceea ce e mai bun şi nobil în fiecare dintre noi. Iată triumful
acelora care au trecut din această viaţă prin marea strâmtorare, dând strălucire veşmintelor
prin sângele Mielului:
Citire din Apocalipsul Sfântului Ioan 7,2-4.9-14 Eu,
Ioan, am văzut un înger înălţându-se de la răsărit; avea pecetea Dumnezeului celui
viu. El a strigat cu un glas puternic la cei patru îngeri cărora le-a fost dat să
dăuneze pământului şi mării: "Nu dăunaţi pământului şi nici mării, şi nici arborilor,
până când nu vom însemna cu pecetea frunţile slujitorilor Dumnezeului nostru". Apoi
am auzit spunându-se numărul celor însemnaţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din
toate triburile fiilor lui Israel. După aceea am văzut o mulţime imensă, pe care nimeni
nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile. Ei stăteau
în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu ramuri de palmier
în mână şi strigau cu glas puternic: "Mântuirea ne este dată de Dumnezeul nostru,
care stă pe tron, şi de către Miel". Atunci toţi îngerii, care stăteau în jurul tronului,
în jurul bătrânilor şi al celor patru fiinţe, au căzut cu faţa la pământ şi i s-au
închinat lui Dumnezeu, zicând: "Amin! Laudă, slavă, înţelepciune şi mulţumire, cinste,
putere şi tărie Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Amin!" Unul dintre bătrâni
a luat cuvântul şi m-a întrebat: "Cine sunt aceştia, care poartă haine albe, şi de
unde vin?" I-am răspuns: "Domnul meu, tu ştii!" El mi-a zis: "Aceştia vin din strâmtorarea
cea mare; ei şi-au spălat veşmintele, le-au curăţat în sângele Mielului".
Sărbătoarea
tuturor sfinţilor, spre a fi adevărată, trebuie să mişte simţămintele: gratitudinea
şi remuşcarea, admiraţia şi neliniştea, avântul sfânt şi nostalgia, bucuria păcii
dar şi senzaţia dezorientării. Când sfinţii apar la orizontul vieţii cuiva,
devin provocatori: reproşează ocaziile pierdute de a ne sfinţi şi stimulează buna
folosire a celor viitoare: „dacă atâţia şi atâtea au putut, eu, de ce nu!” - îşi zicea
încurajându-se Sfântul Augustin. Să nu uităm că Apocalipsul este o carte de consolare,
de mângâiere, scrisă în timp de prigoană spre încurajarea creştinilor, când faptul
de a fi creştin însemna un risc şi o compromitere. Provocări ne vin şi din lectura
a doua, un fragment din prima scrisoare a Sfântului Ioan, care atrage atenţia asupra
aspectului esenţial al sfinţeniei: invită la a considera cu atenţie cât de mare este
iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Dumnezeu Tatăl făcându-ne fii întru Fiul său Isus
Cristos.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 3,1-3 Preaiubiţilor,
vedeţi cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl. El a voit să ne
numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. De aceea nu ne cunoaşte lumea, fiindcă nu l-a
cunoscut nici pe Dumnezeu. Preaiubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom
fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta Fiul lui Dumnezeu vom fi
asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Cine are speranţă în el devine
curat precum el este curat.
În diferitele stări de viaţă şi în
feluritele ocupaţii, o singură sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de
Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l în spirit şi adevăr,
îl urmează pe Cristos cel sărac şi umil cu Crucea pe umeri, pentru a se învrednici
să fie părtaşi şi la mărirea lui. Iubirea face sfinţi. Obstacolul cel mai mare
stă în faptul să mulţi îşi imaginează sfinţenia ca presupunând fenomene excepţionale.
Problema adevărată consistă în aceea că nu ştim ce vom fi, şi mai mult încă, nu suntem
conştienţi nici de ceea ce suntem. Apostolul Ioan este simplu în exprimare: ne numim
şi suntem fii ai lui Dumnezeu, deşi nu s-a revelat încă ceea ce vom fi. Fiecare creştin
este aşadar „prinţ şi cerşetor”, adică un om în rugăciune, nobil, cu ochii spre înălţimi. Întrebat
de preot la învăţarea catehismului ce se ţinea într-o biserică în stil gotic, cine
sunt sfinţii, un copil a răspuns cu naivitatea caracteristică vârstei, că sunt cei
de pe vitraliile ferestrelor artistic colorate. Avea dreptate, oarecum, deoarece sfinţii
din toate timpurile sunt aceia care se lasă pătrunşi de lumina harului divin, la fel
ca vitraliile de razele soarelui. Sunt singurii care oferă indicaţii precise demne
de luat în seamă în privinţa drumului spre Dumnezeu. Sunt singurii care răspund adevăratelor
aşteptări ale omului. Sunt adevăraţii interpreţi ai Cuvântului lui Dumnezeu. Au
luat în serios programul fericirilor anunţat de Isus la începutul predicii de pe munte.
Într-adevăr, au acceptat marea provocare. Au făcut investiţii pe termen lung, fără
să vadă, bizuindu-se pe cuvântul Mântuitorului, în timp ce alţii urmăreau rezultate
imediate.
Dar să ne apropiem de muntele fericirilor şi să ascultăm Evanghelia
zilei luată de la Sfântul Matei. Isus, asemenea lui Moise la muntele Sinai, proclamă
noua lege.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul
Matei 5,1-12a: În acel timp, Isus, văzând mulţimile s-a urcat pe munte
şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el ucenicii lui. Atunci, luând cuvântul,
a început să-i înveţe: "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce plâng, căci ei
vor fi mângâiaţi. Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, căci ei vor afla milă. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci
ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci ei se vor chema fiii
lui Dumnezeu. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori, vă vor prigoni şi, minţind, vor spune tot
ce-i rău împotriva voastră din pricina mea. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă căci mare va
fi în ceruri răsplata voastră".
Iată secretul fericirii lui Dumnezeu. Bărbaţi
şi femei, tineri şi copii, mulţimi de pretutindeni s-au lăsat cuceriţi şi continuă
să urmeze cu pasiune chemarea la sfinţenie, care este o chemare la bucurie şi fericire
împreună cu Cristos, calea, adevărul şi viaţa. Se ajunge la sfinţenia evanghelică
ţinând mereu privirea inimii fixată pe portretul Învăţătorului; urmându-l pe Cristos
cel sărac, blând, îndurerat şi mâhnit, flămând şi însetat de dreptate, milostiv, cast
şi curat cu inima, făcător de pace, prigonit pentru dreptate.
În sărbătoarea
umanităţii salvate prin sângele mielului Cristos, trebuie, desigur, să schimbăm ceva
din obiceiurile de la curtea noastră domestică.
Câte zboruri de păsări migratoare
trebuie să mai brăzdeze cerul de toamnă peste cercul îngust al unei vieţi fără destinaţie,
spre a deveni mai conştienţi că Dumnezeu ne aşteaptă în patria sfinţilor!
Sărbătoare
frumoasă, iubiţi ascultători! (Radio Vatican, A. Lucaci, 31 octombrie 1992)
Aici
serviciul audio: cu final muzical "Patria mea este sus, sus în cer":