Credinţa nu ajunge fără o viaţă dreaptă şi iubire faţă de aproapele: Benedict al XVI-lea
la rugăciunea "Angelus" la Castel Gandolfo (text)
(RV - 13 septembrie 2009) În ciuda vremii ploioase, curtea interioară a Palatului
apostolic din Castel Gandolfo a fost duminică la amiază, plină până la refuz,
de pelerini de diferite naţionalităţi, reuniţi să asculte cuvântul de zidire creştină
proclamat de Papa şi să se roage împreună frumosul antifon "Îngerul Domnului", în
care sunt evocate principalele mistere de mântuire ale credinţei Bisericii Catolice.
În
continuare, alocuţiunea Papei în traducerea noastră de lucru:
Dragi fraţi
şi surori! În această a 24-a Duminică din Timpul Ordinar - Cuvântul lui Dumnezeu
ne interpelează prin două chestiuni cruciale pe care le-a rezuma astfel: „Cine este
pentru tine Isus din Nazaret?”. Şi apoi: „Credinţa ta se traduce în fapte sau nu?”.
Prima întrebare o găsim în Evanghelia de azi, acolo unde Isus îi întreabă pe ucenicii
săi: „Voi, cine spuneţi că sunt eu?” (Mc 8,29). Răspunsul lui Petru este clar şi imediat:
„Tu eşti Cristos, adică Mesia, unsul lui Dumnezeu trimis să salveze poporul său. Petru
şi ceilalţi apostoli, deci, spre deosebire de cea mai mare parte a oamenilor, cred
că Isus nu este doar un mare maestru, sau un profet, ci mult mai mult. Au credinţă:
cred că în el este prezent şi lucrează Dumnezeu. Imediat după această mărturisire
de credinţă, însă, când Isus pentru prima dată anunţă deschis că va trebui să sufere
şi să fie ucis, Petru însuşi se opune perspectivei de suferinţă şi de moarte. Atunci
Isus trebuie să-l mustre cu forţă, pentru a-l face să înţeleagă că nu ajunge să creadă
că el este Dumnezeu, ci mânaţi de iubire trebuie să-l urmeze pe însăşi calea sa, cea
a crucii (Cf Mc 8,31-33). Isus nu a venit să ne înveţe o filozofie, dar să ne arate
o cale, mai mult, calea care conduce la viaţă.
Această cale este iubirea, care
este expresia adevăratei credinţe. Dacă unul îl iubeşte pe aproapele cu inimă curată
şi generoasă, înseamnă că îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. În schimb dacă unul
spune că are credinţă, dar nu îi iubeşte pe fraţi, nu este un adevărat credincios.
Dumnezeu nu locuieşte în el. Afirmă aceasta în mod clar Sfântul Iacob în a doua lectură
din Liturghia acestei Duminici. „Tot aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă”
(Iac 2,17). În această privinţă, îmi place să citez o scriere a Sfântului Ioan Gură
de Aur, unul din marii Părinţi ai Bisericii, pe care calendarul liturgic ne invită
să-l amintim astăzi. Comentând tocmai pasajul citat din Scrisoarea lui Iacob, el scrie:
„Cineva poate chiar să aibă o credinţă dreaptă în Tatăl şi în Fiul, la fel şi în Duhul
Sfânt, dar dacă nu are o viaţă dreaptă, credinţa sa nu-i va servi pentru mântuire.
Deci când citeşti în Evanghelie: „Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine,
Dumnezeule unic şi adevărat” (In 17,3), nu te gândi că acest verset este de ajuns
ca să ne mântuim: sunt necesare o viaţă şi un comportament foarte curate” (cit. în
J.A.Cramer, Catenae graecorum Patrum in N.T., vol. VIII: In Epist. Cath. et
Apoc,. Oxford 1844).
Dragi prieteni, mâine vom celebra sărbătoarea Înălţării
Sfintei Cruci iar în ziua următoare Sfânta Fecioara Maria Îndurerată. Fecioara Maria,
care a crezut în Cuvântul Domnului, nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu când l-a
văzut pe Fiul său respins, insultat şi atârnat pe cruce. A rămas mai degrabă alături
de Isus suferind şi rugându-se, până la capăt. Şi a văzut aurora luminoasă a Învierii
sale.
Să învăţăm de la ea să ne mărturisim credinţa printr-o viaţă de slujire
umilă, gata să plătim personal pentru a rămâne credincioşi Evangheliei iubirii şi
adevărului, siguri fiind că nimic nu se pierde din tot ceea ce facem.