Sfântul Petru Damiani în cateheza Papei la audienţa generală în aula Paul al VI-lea: Cuvântul lui Dumnezeu este calea vieţii. Apel pentru invalizii accidentelor de muncă: instituţiile să fie solidare cu ei

(RV - 9 septembrie 2009) Oamenii să aibă predilecţie pentru tăcere şi să reziste confuziei lumii, deoarece în tăcere vorbeşte glasul lui Dumnezeu. De la un mare ascet ca Sfântul Petru Damiani, monah şi „fin teolog” al Bisericii din secolul al XI-lea, anii 1007- 1072, Benedict al XVI-lea a preluat una din învăţăturile care au caracterizat audienţa generală de miercuri dimineaţă în Aula Paul al XVI-lea din Vatican, venind de la Castel Gandolfo. La terminarea audienţei, Pontiful a salutat pelerinii din Republica Cehă - unde va efectua la sfârşitul lunii următoarea sa călătorie apostolică - şi a lansat un apel la solidaritate cu cei mutilaţi şi invalizi în urma accidentelor de muncă.

Se numea pe sine „ultimul dintre monahi”, Benedict al XVI-lea l-a definit personalitate „exuberantă, bogată şi complexă” a Bisericii din Evul Mediu, pe lângă faptul că era înzestrat cu „geniu” teologic şi capacităţi literare ieşite din comun, care au produs pentru contemporanii săi, dar şi pentru creştinii de azi, pagini de neuitat despre frumuseţea lui Dumnezeu, despre iubirea Crucii lui Cristos, despre valoarea tăcerii sufletului: în special, ceea ce se apreciază în locul retras al unui chiostru. Toate acestea au fost Petru Damiani, născut la Ravenna şi retras în anul 1034 la mănăstirea Fonte Avellana unde a scris Viaţa Sfântului Romuald.

Papa Benedict - trasându-i viaţa şi moştenirea spirituală - a pus în evidenţă câteva puncte ale unui om care la vârsta de puţin peste 25 de ani a fost fascinat „de contemplarea absolutului lui Dumnezeu”:
• Viaţa eremitică este pentru el culmea vieţii creştine, se află ’în vârful stărilor de viaţă’, deoarece monahul, liber de acum de legăturile lumii şi ale propriului eu, primeşte ’arvuna Duhului Sfânt şi sufletul său se uneşte fericit cu Mirele ceresc’. Aceasta apare important şi astăzi pentru noi, chiar dacă nu suntem monahi: a şti să facem tăcere în noi pentru a asculta glasul lui Dumnezeu, a căuta, pentru a spune astfel un ’parloar’ unde Dumnezeu vorbeşte cu noi: A învăţa Cuvântul lui Dumnezeu în rugăciune şi în meditaţie este calea vieţii”.

Studiul Scripturilor alimentează în Petru Damiani o bogată colecţie de rugăciuni despre Crucea lui Cristos - „mister - a observat Benedict al XVI-lea care mai mult decât toate altele îl vor fascina” - dar şi o reflecţie asupra naturii vieţii ascetice. Reflecţie care, a notat Papa, se traduce în aplicări practice şi care din pana lui Petru Damiani capătă formă într-o Regulă, care îi formează pe confraţii săi şi străbate secolele până la noi. Numindu-se pe sine „Petrus crucis Christi servorum famulus - Petru slujitorul slujitorilor Crucii lui Cristos”, spune: "Nu-l iubeşte pe Cristos, cine nu iubeşte crucea lui Cristos”. „O fericită cruce - exclama - de adoră, te predică şi te cinsteşte credinţa patriarhilor, oracolele profeţilor, senatul judecător al apostolilor, armata biruitoare a martirilor, cetele tuturor sfinţilor”.

Exemplul Sfântului Petru Damiani să ne facă şi pe noi să privim mereu la Cruce ca la actul suprem de iubire a lui Dumnezeu faţă de om, care ne-a dăruit mântuirea. Şi mai departe precizarea Papei:
• Uniunea intimă cu Cristos angajează nu doar monahii, ci pe toţi cei botezaţi. Găsim aici un puternic avertisment şi pentru noi de a nu ne lăsa absorbiţi total de activităţile, de problemele şi de preocupările de fiecare zi, uitând că Isus trebuie să fie cu adevărat în centrul vieţii noastre”.

Comuniunea cu Cristos creează unitatea de iubire între creştini. În scrisoarea 28, care este un genial tratat de ecleziologie, Petru Damiani dezvoltă o profundă teologie despre Biserică sub aspectul comuniunii. „Biserica lui Cristos - scrie - este unită de legătura iubirii şi în aşa măsură încât, aşa cum este una în mai mulţi membri, la fel este mistic întreagă în fiecare membru; astfel încât întreaga Biserică universală se denumeşte pe bună dreptate unica Mireasă a lui Cristos la singular, şi fiecare suflet ales, datorită misterului sacramental, este considerat pe deplin Biserică. Acest lucru este important: nu numai că întreaga Biserică universală este unită, dar în fiecare dintre noi ar trebui să fie prezentă Biserica în totalitatea sa. Astfel, serviciul fiecăruia individual devine „expresie a universalităţii. Cu toate acestea, imaginea ideală a „Sfintei Biserici” ilustrată de Petru Damiani nu corespunde - o ştia bine - realităţii timpului său.

La un moment dat, monahul care fuge de lume este nevoit să se întoarcă în prima linie. Ceea ce-l face să iasă din mănăstire este tocmai nevoia de a denunţa „corupţia” acelor episcopi şi a acelor abaţi care, a afirmat Pontiful, „se comportau cu proprii supuşi mai curând ca stăpâni decât ca păstori de suflete”.

Cu mare durere şi tristeţe în 1057 lasă mănăstirea şi acceptă, deşi cu greu, numirea de cardinal episcop de Ostia, intrând astfel pe deplin în colaborare cu Papii în misiunea deloc uşoară pentru reforma Bisericii. Pentru dragostea sa faţă de viaţa monastică, după zece ani, în 1067, obţine permisiunea de a se întoarce la Fonte Avellana, renunţând la dieceza de Ostia.

Misiunea activă pe fronturile Bisericii din acea perioadă nu face să scadă vigoarea acelui de acum bătrân „ultim servitor al monahilor”. Şi chiar dacă Petru Damiani şi-a trăit vocaţia în forme de austeritate care astăzi ar putea să pară excesive”, totuşi, a spus în concluzie Papa:
• El a făcut din viaţa monastică o mărturie elocventă a primatului lui Dumnezeu şi un avertisment pentru toţi de a păşi spre sfinţenie, liberi de orice compromis cu răul”.

După catehezele pe scurt în diferite limbi, Benedict al XVI-lea, salutând pelerinii din Republica Cehă unde se va duce în perioada 26-28 septembrie a spus:
• Vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre. Aştept cu bucurie să vizitez patria voastră”.

Apoi a fost rândul unei cereri către lumea civilă, inspirată de prezenţa în Aula Paul al VI-lea a unor membri ai Asociaţiei Naţionale Mutilaţi şi Invalizi în urma accidentelor de Muncă din Italia. Urez, a spus în încheiere Papa:
• Ca faţă de aceşti fraţi ai noştri să fie o atenţie din ce în ce mai vie din partea societăţii şi instituţiilor”.
Încheiată audienţa generală, în fine, Papa a întâlnit într-o sală adiacentă Aulei Paul al VI-lea pe doamna Asha-Pose Migiro, vicepreşedinte general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, apoi, în elicopter, s-a întors la Castel Gandolfo.

Ca de obicei, la sfârşitul audienţei, după intonarea în cor a rugăciunii Tatăl nostru în limba latină, papa Benedict a invocat binecuvântarea apostolică pe care o extinde la toţi cei care pe calea undelor o primesc în spirit de credinţă.

Aici serviciul audio: