Comemorarea liturgică a Sf. Grigore cel Mare. Benedict al XVI: un expemplu pentru
păstorii Bisericii şi administratorii publici
(RV - 3 septembrie 2008) În fiecare an, Biserica celebrează la 3 septembrie
comemorarea liturgică a Sfântului Grigore cel Mare, papă şi învăţător al Bisericii
care a trăit în secolul al VI-lea, în anii aşa-ziselor invazii barbare.
Benedict al XVI-lea a dedicat acestei mari figuri o alocuţiune duminicală înainte
de rugăciunea „Angelus” şi două cateheze la audienţele generale de miercuri.
Mare,
întrucât umil, smerit. Un exemplu pentru păstorii Bisericii şi administratorii publici.
Benedict al XVI-lea l-a descris astfel pe Sfântul Grigore cel Mare. Un papă din Evul
Mediu, un om de mare integritate morală, punct de referinţă pentru toţi în ani dificili,
prin exemplul sfinţeniei vieţii, al stilului său simplu şi modest.
Benedict
al XVI-lea a trasat „figura singulară” a Sf. Grigore cel Mare, care a trăit între
anii 540-604: prefect al Romei la 30 de ani, apoi monah benedictin şi papă. Ca funcţionar
imperial s-a distins prin capacitate administrativă şi integritate morală, monah fiind
a fost ales de Papa ca reprezentant al său pe lângă împăratul Orientului, manifestând
mereu „un stil de viaţă monastic, simplu şi sărac. În fine, aclamat Papă împotriva
voinţei sale, este profund impresionat de umilinţa Fiului lui Dumnezeu care se apleacă
să spele picioarele murdare ale umanităţii. Succesor al apostolului Petru şi vicar
al lui Cristos „a căutat să scape de acea numire, dar, în cele din urmă, a trebuit
să cedeze şi, lăsând cu neplăcere mănăstirea, s-a dedicat comunităţii, conştient că
îndeplineşte o datorie şi că este un simplu slujitor, fiind primul Papă din istorie
care se defineşte „servus servorum Dei”, servitorul servitorilor lui Dumnezeu”,
Ca
Pontif, îmbină eficienţa şi capacitatea administrativă, căpătată ca funcţionar imperial,
cu stilul contemplativ şi ascetic al vieţii monastice. Potrivit lui Grigore cel Mare
aceasta este sarcina păstorului de suflete: • „Viaţa păstorului de suflete trebuie
să fie o sinteză echilibrată de contemplaţie şi de acţiune, însufleţită de iubirea
care atinge culmi foarte înalte când se apleacă cu milostivire asupra relelor profunde
ale altora. Capacitatea de a se apleca asupra mizeriei altuia este măsura forţei avântului
spre altul’ (II,5; Angelus, 3 septembrie 2006). Din această învăţătură, mereu
actuală, s-au inspirat părinţii Conciliului Vatican II pentru a trasa imaginea păstorului
din aceste timpuri ale noastre.
Sfântul Grigore, ajută săracii, pe cei mai
din urmă şi abandonaţi; privea la invaziile barbare cu spirit încrezător şi spre deosebire
de împăratul bizantin, care considera longobarzii ca indivizi neciopliţi ce trebuie
învinşi sau exterminaţi, vedea această lume cu ochii bunului păstor, preocupat să
le vestească şi lor cuvântul de mântuire: • „Cu o clarviziune profetică, Grigore
a intuit că o nouă civilizaţie era pe cale de a se naşte din întâlnirea dintre ereditatea
romană şi popoarele aşa-zise ‚barbare’, graţie forţei de coeziune şi de elevaţie morală
a creştinismului. Monahismul se dovedea o bogăţie nu numai pentru Biserică, dar şi
pentru întreaga societate”: afirma Benedict al XVI-lea la rugăciunea „Angelus” din
3 septembrie 2006.
Are o cunoştinţă profundă a Sfintelor Scripturi pe care
continuă să le citească cu umilinţă şi cu umilinţă să le explice credincioşilor: •
„Umilinţa intelectuală este regula principală pentru cine caută să pătrundă realităţile
supranaturale plecând de la Cartea sacră. Umilinţa, evident, nu exclude studiul serios;
dar pentru a face ca acesta să fie rodnic în plan spiritual, permiţând să se intre
realmente în profunzimea textului, umilinţa rămâne indispensabilă. Numai cu această
atitudine interioară se ascultă cu adevărat şi se percepe în sfârşit glasul lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, când este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, a înţelege nu este nimic,
dacă înţelegerea nu conduce la acţiune” (Audienţa generală, 4 iunie 2008).
Sfântul
Grigore cel Mare desfăşoară o intensă acţiune pastorală şi civilă, reformează cântul
liturgic căruia, de la numele său, i s-a zis „gregorian”. Sunt renumite binoamele
acestui mare Pontif: fă ceea ce ştii, trăieşte ceea spui, înfăptuieşte ceea ce cunoşti.
În centrul atenţiei sale sunt cei mai săraci: • „Era un om scufundat în Dumnezeu:
dorinţa de Dumnezeu era mereu vie în străfundul sufletului său şi tocmai de aceea
era mereu foarte aproape de semeni, de nevoile oamenilor din timpul său. Într-o epocă
dezastruoasă, mai mult disperată, a ştiut mereu să creeze pace şi să dea speranţă.
Acest om al lui Dumnezeu ne arată unde sunt adevăratele izvoare ale păcii, de unde
vine adevărata speranţă şi devine astfel un îndrumător şi pentru noi azi” (Audienţa
generală, 29 mai 2008).
Deşi de o sănătate şubredă dar de o puternică vigoare
morală, sfântul Grigore cel Mare a lăsat un vast epistolar - 848 de scrisori, minunate
omilii către popor, un celebru comentariu la cartea lui Iob şi scrierile asupra vieţii
sfântului Benedict, în afară de numeroase texte liturgice. Însă opera cea mai celebră
este fără îndoială Liber regulae pastoralis, “Regula pastorală” care a avut
pentru cler aceeaşi importanţă pe care a avut-o Regula sfântului Benedict pentru monahii
din Evul Mediu.
A murit în ziua de 12 martie 604 şi a fost înhumat în bazilica
Sfântul Petru. Noul calendar a stabilit comemorarea lui pentru 3 septembrie, ziua
în care a început activitatea de păstor suprem al Bisericii lui Cristos. Sfântul Grigore
aparţine categoriei de oameni cărora le se acordă titlul de “cel Mare”; el este cinstit
atât în Biserica Apuseană cât şi în Biserica Răsăriteană, fiind o mărturie vie a Bisericii,
una, sfântă, catolică şi apostolică.