Credinţa creştină scandalizează şi azi; nu este de ajuns o adeziune superficială şi formală; Evanghelia cere să păşim împotriva curentului: Papa la rugăciunea „Angelus” (text)

(RV - 23 august 2009) Evanghelia liturghiei duminicale despre „pâinea vieţii coborâtă din cer”, suscită obiecţia ascultătorilor lui Isus „Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm?”. Vorbind înainte de recitarea rugăciunii „Îngerul Domnului” împreună cu pelerinii reuniţi la amiază în curtea interioară a reşedinţei Pontificale de vară din Castel Gandolfo, papa Benedict al spus că obiecţia iudeilor din fragmentul Evangheliei după Ioan este şi obiecţia credincioşilor şi a oamenilor de astăzi. După lunga cateheză despre „pâinea vieţii”, rezultatul a fost dezamăgitor: „mulţi dintre ucenicii lui Isus, care-l auziseră, au spus: "Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?" şi, de fapt, mulţi dintre ei s-au retras şi nu mai umblau cu el. La întrebarea lui Isus: „Vreţi şi voi să plecaţi?”, a subliniat Pontiful, trebuie să răspundem şi noi împreună cu Petru: "Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Iar noi am crezut şi am ştiut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu”.

O întâlnire duminicală cu mare participare de pelerini. Glumind asupra fizioterapiei la care trebuie să se supună în aceste zile, după înlăturarea ghipsului care îi imobiliza mâna dreaptă în urma fracturării încheieturii în ziua de 17 iulie, Benedict al XVI-lea a spus arătând mâna: „Vedeţi mâna nu mai este în ghips, dar este totuşi puţin leneşă. Am nevoie încă de şcoala răbdării”.

Iată textul alocuţiunii papei Benedict al XVI-lea în traducerea noastră de lucru:

Iubiţi fraţi şi surori,
De câteva duminici liturgia propune reflecţiei noastre capitolul VI din Evanghelia după Ioan, în care Isus se prezintă ca „pâinea vieţii coborâtă din cer” şi adaugă: „Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul meu” (In 6,51). Iudeilor care discută aprins între ei întrebându-se: „"Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm?" (v.52), Isus le repetă „Adevăr, adevăr zic vouă: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi” (v. 53).

Astăzi, în duminica a XXI-a din Timpul ordinar, medităm partea conclusivă a acestui capitol, în care cea de-a patra Evanghelie relatează reacţia oamenilor şi a ucenicilor înşişi, scandalizaţi de cuvintele Domnului, în aşa măsură încât mulţi, după ce l-au urmat până atunci, exclamă: „Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?” (v.60). Şi din acel moment „mulţi dintre ucenicii săi s-au retras şi nu mai umblau cu el” (v.66). Isus însă nu-şi atenuează afirmaţiile, din contra se adresează direct Celor Doisprezece spunând: „Vreţi şi voi să plecaţi?” (v.67).

Această provocatoare întrebare nu este adresată doar ascultătorilor de atunci, ci priveşte credincioşii şi oamenii din orice epocă. Chiar şi azi, nu puţin rămân „scandalizaţi” în faţa paradoxului credinţei creştine. Învăţătura lui Isus pare „grea”, prea dificilă de acceptat şi de pus în practică. Există deci cine o refuză şi îl părăseşte pe Cristos; este cine caută „să adapteze” cuvântul la modele timpurilor denaturându-i sensul şi valoarea. „Vreţi şi voi să plecaţi?”. Această neliniştitoare provocare ne răsună în inimă şi aşteaptă un răspuns personal. Isus, de fapt, nu se mulţumeşte cu o apartenenţă superficială şi formală, nu-i este de ajuns o primă şi entuziastă adeziune; e nevoie, dimpotrivă, a lua parte toată viaţa „la gândul săi şi la voinţa sa”. A-l urma, umple inima de bucurie şi dă sens deplin existenţei noastre, dar comportă dificultăţi şi renunţări pentru foarte adesea trebuie să se păşească împotriva curentului.

„Vreţi şi voi să plecaţi?” . La întrebarea lui Isus, Petru răspunde în numele Apostolilor: "Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Iar noi am crezut şi am ştiut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (vv.68-69).

Iubiţi fraţi şi surori, şi noi putem repeta răspunsul lui Petru, conştienţi desigur de slăbiciunea noastră umană, dar încrezători în puterea Duhului Sfânt, care se exprimă şi se manifestă în comuniunea cu Isus. Credinţa este dar al lui Dumnezeu pentru om şi este, în acelaşi timp, încredinţare liberă şi totală a omului lui Dumnezeu; credinţa este ascultare docilă a cuvântului Domnului, care este „făclie” pentru paşii noştri şi „lumină” pe drumul nostru (Cf Ps. 119,105). Dacă ne deschidem cu încredere inima lui Cristos, dacă ne lăsăm cuceriţi de el, putem experimenta şi noi, împreună cu Sfântul Paroh de Ars că „singura noastră fericire pe acest pământ este a iubi pe Dumnezeu şi a şti că el ne iubeşte”. Să-i cerem Fecioarei Maria să ţină mereu trează în noi această credinţă impregnată de iubire, care a făcut-o pe ea, smerita copilă din Nazaret, Mamă a lui Dumnezeu şi mamă şi model pentru toţi credincioşii.

După rugăciunea „Angelus Domini - Îngerul Domnului” şi înainte de saluturile în diferite limbi, papa Benedict a amintit deschiderea la Rimini pe coasta Mării Adriatice a Mitingului „Prieteniei între Popoare”, organizat ca în fiecare an de mişcarea „Comuniune şi Eliberare”.

„Astăzi s-a deschis la Rimini cea de-a XXX-a ediţie a „Mitingului pentru prietenia între popoare”, care anul acesta are ca titlu „Cunoaşterea este întotdeauna un eveniment”. Adresând un cordial salut tuturor celor care iau parte la această însemnată întâlnire, urez ca ea să fie o ocazie prielnică pentru a înţelege că „A cunoaşte nu este un act doar material, deoarece… în orice cunoaştere şi în orice act de iubire sufletul omului experimentează un „plus”, un „mai mult” care se aseamănă mult cu un dar primit, cu o înălţime la care ne simţim elevaţi” (Enc. Caritas in veritate, n.77).