Predica lui Benedict al XVI la Liturghia solemnităţii „Adormirea Maicii Domnului”: Maria, steaua noastră în bezna istoriei ne invită să fim grăbiţi numai pentru Dumnezeu

(RV - 15 august 2009) „Viaţa omului pe pământ este ca o călătorie pe o mare deseori bântuită de furtună; Maria este steaua care ne călăuzeşte spre Isus, soarele răsărit peste întunericul istoriei”: este ceea ce a spus papa Benedict al XVI-lea în predica din cadrul Liturghiei prezidate de el în biserica parohială „Sfântul Toma de Villanova”, la Castel Gandolfo în solemnitatea Ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Fericitei Fecioare Maria. O sărbătoare - a subliniat - care ne aminteşte că „patria noastră este în cer”, ţinta pelerinajului nostru. Benedict al XVI-lea a invitat apoi credincioşii să cultive „graba sfântă” a Mariei, în conştiinţa că Dumnezeu este adevărata prioritate a vieţii noastre. Apoi, la rugăciunea „Îngerul Domnului”, recitată în curtea interioară a Palatului apostolic împreună cu mulţimea pelerinilor din diferite părţi ale lumii, papa Benedict a amintit iubirea sfinţilor şi în special a Sfântului Ioan Maria Vianney faţă de Maica lui Dumnezeu.

În continuare, textul predicii Sfântului Părinte în traducerea noastră de lucru:

Veneraţi fraţi în episcopat şi întru preoţie,
iubiţi fraţi şi surori,

Solemnitatea de astăzi încununează ciclul marilor celebrări liturgice în care am fost chemaţi să contemplăm rolul Fericitei Fecioare Maria în istoria mântuirii. De fapt, Neprihănita Zămislire, Buna Vestire, Maternitatea Divină şi Ridicarea cu trupul şi sufletul la cer sunt etape fundamentale, strâns legate între ele, prin care Biserica preamăreşte şi cântă destinul glorios al Mamei lui Dumnezeu, dar în care putem citi şi istoria noastră. Misterul zămislirii Mariei aminteşte prima pagină a existenţei umane, arătându-ne că, în planul divin al creaţiei, omul ar fi trebuit să aibă puritatea şi frumuseţea Neprihănitei. Acel plan compromis, dar nu distrus de păcat, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, vestită şi realizată în Maria, a fost refăcut şi restituit acceptării libere a omului în credinţă. În Ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer, contemplăm, în fine, ceea ce suntem chemaţi să dobândim în urmarea lui Cristos Domnul şi în ascultarea Cuvântului său, la capătul drumului nostru pe pământ.

Etapa ultimă a pelerinajului pământesc a Mamei lui Dumnezeu ne invită să privim la felul în care Ea a parcurs drumul său spre ţinta veşniciei fericite.

În fragmentul Evangheliei proclamate acum, Sfântul Luca povesteşte că Maria, după vestirea Îngerului, „a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii” pentru a face o vizită Elisabetei (Lc. 1,39). Evanghelistul vrea să sublinieze astfel că pentru Maria a urma propria vocaţie, în supunere faţă de Duhul lui Dumnezeu care a înfăptuit în Ea întruparea Cuvântului, înseamnă a parcurge o nouă cale şi a întreprinde un nou drum în afară de propria casă, lăsându-se condusă numai de Dumnezeu. Sfântul Ambrozie, comentând graba Mariei, afirmă: „harul Duhului Sfânt nu comportă încetineli” (Expos. Evang. sec. Lucam, II, 19: PL 15, 1560). Viaţa Fecioarei Maria este condusă de un Altul - „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38) - este modelată de Spiritul Sfânt, este marcată de evenimente de întâlniri, precum cea cu Elisabeta, dar mai ales de relaţia cu totul deosebită cu Fiul său Isus. Este un drum în care Maria păstrând şi meditând în inimă evenimentele propriei existenţe, descoperă în ele in mod tot mai profund planul misterios al lui Dumnezeu Tatăl, pentru mântuirea lumii.

Urmându-l pe Isus de la Betleem la exilul în Egipt, în viaţa ascunsă şi în cea publică, până la picioarele Crucii, Maria trăieşte înălţarea ei constantă spre Dumnezeu în spiritul cântării „Magnificat”, aderând pe deplin, chiar şi în momentul obscurităţii şi al suferinţei, la proiectul de iubire al lui Dumnezeu şi alimentând în inimă abandonarea totală în mâinile Domnului, astfel încât să fie exemplu pentru credinţa Bisericii (Cf Lumen gentium, 64-65).

Ridicarea la cer ne aminteşte că viaţa Mariei, ca cea a fiecărui creştin, este un drum în urmarea lui Isus, un drum care are o ţintă foarte precisă, un viitor deja trasat: biruinţa definitivă asupra păcatului şi a morţii şi comuniunea deplină cu Dumnezeu, deoarece Tatăl „ne-a şi înviat şi ne-a făcut să stăm în ceruri în Isus Cristos” (Ef 2,6). Dar în timp ce în noi uniunea cu Cristos, învierea, este o stare încă incompletă, nu este astfel pentru Fecioara Maria. Ea a intrat în plinătatea uniunii cu Dumnezeu, cu Fiul său.

În Maria ridicată la cer contemplăm, deci, pe Aceea care, printr-un privilegiu deosebit, a fost făcută părtaşă cu sufletul şi cu trupul de biruinţa definitivă a lui Cristos asupra morţii. „La capătul vieţii pământeşti - aminteşte Conciliul - a fost ridicată cu trupul şi sufletul în gloria cerească”, şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a universului, pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul Domnilor (Cf Ap 19,16) şi învingător asupra păcatului şi a morţii” (Lumen gentium 59).

În Fecioara ridicată la cer contemplăm încununarea credinţei sale, a acelui drum de credinţă pe care Ea îl arată Bisericii şi fiecăruia dintre noi: Aceea care în orice moment a primit Cuvântul lui Dumnezeu, este ridicată la cer, adică primită Ea însăşi de Fiul, în acel „lăcaş” pe care ni l-a pregătit prin moartea şi învierea sa (Cf In 14,2-3).

Viaţa omului pe pământ - cum ne-a amintit prima lectură - este un drum ce se desfăşoară constant în încordarea luptei dintre balaur şi femeie, dintre bine şi rău; este ca o călătorie pe o mare adeseori bântuită de furtună; Maria este steaua care ne călăuzeşte spre Fiul său Isus, soarele răsărit peste întunericul istoriei” (Cf Spe salvi, 49) şi ne dă speranţa de a învinge, de a nu ne scufunda definitiv în rău şi în păcat, în aşteptarea Cerurilor noi şi a Pământului nou. „În Ea - citim peste puţin timp în Prefaţa Liturghiei acestei solemnităţi - ai făcut să strălucească pentru poporul pelerin pe pământ, un semn de mângâiere şi de neclintită speranţă”.

Cu Sfântul Bernard, cântăreţul mistic al Fecioarei Sfinte, o invocăm astfel: „Te rugăm, o binecuvântată, pentru harul pe care l-ai aflat, pentru acele prerogative pe care le-ai meritat, pentru Milostivirea pe care a-i născut-o, fă ca acela care prin tine a binevoit să se facă părtaş al mizeriei şi slăbiciunii noastre, datorită rugăciunii tale să ne facă părtaşi la fericirea şi slava sa cea veşnică, Isus Cristos, Fiul tău, Domnul nostru, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în vecii vecilor. Amin” (Sermo 2 de Adventu, 5: PL 183,43).

Aici, versiunea audio: