Paul al VI-lea, Păstor umil şi ferm pentru iubirea Adevărului: cuvintele lui Benedict al XVI-lea despre papa Montini la 31 de ani de la moarte

(RV - 6 august 2009) În urmă cu 31 de ani, moartea papei Montini, Paul al VI-lea: era în seara zilei de 6 august 1978 când solemnitatea Schimbării la Faţă cădea duminica. Cu această ocazie, joi, la ora 17, o Liturghie euharistică a fost celebrată de cardinalul Angelo Comastri, vicar general al Papei pentru Statul Cetăţii Vaticanului la altarul catedrei din bazilica Sfântul Petru.

 
Martor umil al Evangheliei, Paul al VI-lea a dus la capăt al II-lea Conciliu ecumenic din Vatican şi a condus Biserica cu înţelepciune şi vederi largi în timp şi spaţiu asumând, din iubire faţă de adevăr, decizii nepopulare. În acest serviciu reparcurgem unele reflecţii ale lui Benedict al XVI-lea despre iubitul său predecesor Paul al VI-lea.

Un Păstor blând şi ferm care a condus Barca lui Petru în ani agitaţi ţinând privirea fixată asupra lui Cristos. Pentru Benedict al XVI-lea, Paul al VI-lea este un Pontif „de neuitat”. De papa Montini, Joseph Ratzinger este legat de o afecţiune deosebită: Paul al VI-lea l-a numit arhiepiscop de München în Bavaria şi l-a creat cardinal. Dar care a fost „secretul acţiunii pastorale a lui Paul al VI-lea” din care s-a inspirat de-a lungul întregului său Pontificat? „Iubirea lui Cristos”, răspunde Benedict al XVI-lea în audienţa acordată Institutului Paul al VI-lea din Brescia, în data de 3 martie 2007:
• „De fapt, secretul acţiunii pastorale pe care Paul al VI-lea a desfăşurat-o cu neobosită dăruire, adoptând uneori decizii dificile şi nepopulare, stă tocmai în iubirea sa pentru Cristos: iubire ce vibrează prin expresii mişcătoare în toate învăţăturile lui. Sufletul său de păstor era total pătruns de o tensiune misionară alimentată de dorinţa sinceră de dialog cu umanitatea. Invitaţia sa profetică, propusă de mai multe ori, la a reînnoi lumea frământată de nelinişti şi violenţe prin ’civilizaţia iubirii’, se năştea dintr-o totală încredinţare personală lui Isus, Răscumpărătorul omului”.

Om de pace, angajat cu curaj în dialogul ecumenic, Paul al VI-lea iniţiază seria călătoriilor apostolice internaţionale. Dar este amintit mai presus de toate ca Papa care a dus la capăt Conciliul al II-lea din Vatican şi care a condus Biserica în anii dificili din perioada post-conciliară. Un merit „aproape supraomenesc”, afirmă Benedict al XVI-lea, ce este apreciat tot mai mult pe măsură ce privirea noastră asupra trecutului „devine mai largă şi mai conştientă”:
• „Dacă, de fapt, Ioan al XXIII-lea a fost cel care l-a convocat şi început, i-a revenit lui, succesorului său, să-l ducă la capăt cu mână de expertă, delicată şi fermă. Nu mai puţin anevoios al fost pentru papa Montini să conducă Biserica în perioada post-conciliară. Nu s-a lăsat condiţionat de neînţelegeri şi critici, chiar dacă a trebuit să suporte suferinţe şi atacuri uneori violente, dar a rămas în fiecare împrejurare ferm şi prudent cârmaci al bărcii lui Petru” (3 martie 2007).

Din magisteriul lui Paul al VI-lea amintim câteva pietre de hotar precum enciclicele „Humanae vitae” şi „Popularum progressio”. Prima reafirmă că libertatea trebuie conjugată cu adevărul în faţa darului inestimabil al vieţii umane. În a 40-a aniversare a publicării, în 2008, Benedict al XVI-lea aminteşte contextul dificil în care s-a maturizat decizia papei Montini de a dedica o Enciclică iubirii conjugale responsabile:
• „Acel document a devenit foarte curând semn de contradicţie. Elaborat la lumina unei decizii suferite, el constituie un gest semnificativ de curaj în a reaminti continuitatea doctrinei şi tradiţiei Bisericii. Acel text înţeles şi interpretat greşit, a făcut să se discute şi pentru că avea loc în momentul iscării unei profunde contestaţii care a marcat viaţa a întregi generaţii” (10 mai 2008).

Profetică şi enciclica „Populorum progressio” din 1967 în care Paul al VI-lea subliniază că dezvoltarea este „noul nume al păcii”. Dar o dezvoltare fără Dumnezeu, avertizează papa Montini, este o dezvoltare dezumanizată:
• „În acest text citat de mai multe ori în documentele succesive, acel mare Pontif afirma deja cu tărie că dezvoltarea nu se reduce la simpla creştere economică. De fapt, ea „pentru a fi dezvoltare autentică, trebuie să fie integrală, ceea ce înseamnă menită promovării fiecărui om şi omului întreg”.

Tocmai această Enciclică, explică Benedict al XVI-lea, este busola enciclicei „Caritas in veritate”. La fel ca acum 40 de ani, este îndemnul care uneşte pe cei doi Pontifi, este nevoia unei dezvoltări care să respecte demnitatea omului.

Despre trăsăturile caracteristice ale Pontificatului lui Paul al VI-lea, iată reflecţia cardinalului Achille Silvestrini, prefect emerit al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale:
• „Preia moştenirea de la Ioan al XXIII-lea pentru a conduce şi aplica Conciliul. Apoi, este viziunea mondială a lui Paul al VI-lea, odată cu călătoria în Ţara Sfântă, cu prima vizită la ONU, în Kenya în Africa, la Bogotà în Columbia: viziunea internaţională. Şi mai ales învăţătura enciclicei „Ecclesiam suam: Biserica care se face discurs, se face dialog cu lumea iar „Populorum progressio” înfruntă marile probleme ale globalizării economico-sociale ale lumii. O serie de lucruri ce dau originalitatea şi exemplaritatea acţiunii Pontificatului.

Cum aţi defini Pontificatul său? Cardinalul Silvestrini:
• „După Ioan al XXIII-lea care a deschis, cu ideea Conciliului şi a enciclicei „Pacem in terris” marile perspective pentru Biserica contemporană, Paul al VI-lea este oarecum cel care ia povara asupra sa, cea a aplicării Conciliului. Este puţin „Simon din Cirene” al Conciliului: duce crucea cu convingerea însă şi în acelaşi timp conştient de greutatea responsabilităţii pe care Conciliul o comporta pentru Biserică”.
 
Aici serviciul audio: