Dumunica XVI-a din Timpul ordinar, an B: nu omilie, ci consideraţii despre "Odihna pentru regăsirea scopului vieţii; rugăciunea, sufletul apostolatului"

(RV - 18 iulie 2009) E ziua Domnului. În a XVI-a Duminică din Timpul ordinar Liturghia ne prezintă Evanghelia în care ucenicii, după ce au predicat vestea cea bună prin oraşe, sunt invitaţi de Isus să se odihnească într-un loc retras. Dar multe persoane i-au urmat. Isus „a văzut o mare mulţime de oameni” şi „i-a fost milă de ei căci erau ca oi care nu au păstor şi a început să-i înveţe îndelung”.

Citim în Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 6,30-34
„În acel timp, întorşi din prima lor misiune, apostolii s-au adunat în jurul lui Isus şi i-au povestit tot ce au făcut şi au învăţat. El le-a spus: ’Veniţi într-un loc retras, ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin’. Căci era aşa de multă lume care venea şi pleca încât ei nu aveau timp nici să mănânce. Au plecat deci cu barca într-un loc retras ca să fie singuri. Lumea i-a văzut îndepărtându-se şi mulţi i-au recunoscut. Atunci din toate cetăţile au alergat pe jos într-acolo şi au ajuns înaintea lor. Coborându-se din barcă, Isus a văzut o mulţime numeroasă şi a fost cuprins de mare milă faţă de ei, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Atunci a început să-i înveţe îndelung.”

„Eraţi ca nişte oi rătăcite” - afirmă Sfântul Petru în prima sa Scrisoare 2,25 descriind condiţia normală a oamenilor înainte de întâlnirea cu Isus Cristos „ca oi fără păstor”, spune Marcu în Evanghelia zilei.

Câteva observaţii, şi nu o omilie propriu-zisă.

Rătăcitor este unul care e în eroare, în greşeală, dar este astfel şi cine nu ştie unde merge. Omul, în trăirea zilnică şi în tot ceea ce face, se mişcă mereu în vederea unui scop şi a unei ţinte. Toţi paşii pe care îi face au sens întrucât sunt orientaţi spre o ţintă. Orice finalitate în timpul existenţei noastre are un sens dacă reprezintă o etapă spre un obiectiv mai mare şi definitiv, spre un scop ultim.

Scopul ultim dă semnificaţie fiecărui pas al omului angajat mereu în cele mai disparate ţinte intermediare. Deci „a fi oi rătăcite” înseamnă a nu avea un scop ultim, sau a avea unul pe care noi l-am ales atribuindu-i atare funcţie, dar care, în realitate, nu este, nici nu poate fi scopul ultim.
De aceea lui Isus i se face milă de oameni. I se face milă văzând umanitatea că, în absenţa Lui, este pierdută, dezorientată, rătăcită. I se face milă deoarece vede că Tatăl i-a încredinţat Lui aceşti oameni şi ei intuiesc într-un oarecare mod, că El este scopul lor ultim, El care este prezent în mijlocul lor, şi, oriunde s-ar duce, îl urmează, nu-l mai lasă.

„În acel timp, întorşi din prima lor misiune, apostolii s-au adunat în jurul lui Isus şi i-au povestit tot ce au făcut şi au învăţat. El le-a spus: ’Veniţi într-un loc retras, ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin’. Căci era aşa de multă lume care venea şi pleca încât ei nu aveau timp nici să mănânce.
Înainte de marele semn al înmulţirii pâinilor Evanghelia după Marcu introduce acest fragment de legătură, cel al întoarcerii apostolilor din misiune: Isus se duce cu ei într-un loc retras, întrerupând pentru moment intensa activitate în mijlocul lumii, pentru a verifica personal cu fiecare cuvintele vestite şi acţiunile săvârşite în numele său. Locul retras este echivalent cu cel a pustiului despre care citim în cartea Exodului; nu este doar un loc, dar o condiţie indispensabilă pentru a regăsi pacea inimii în comuniunea cu Domnul şi pentru a afla din ea sensul şi criteriile de acţiune şi ale drumului de întreprins.

Apostolii sunt obosiţi, nu atât din cauza ostenelii, cât poate din cauza dezamăgirii, a experienţei de a lucra în zadar, aşa cum obosită e mulţimea care rătăceşte "ca nişte oi fără păstor”.
Şi filozofii cei mai mari pot da semne de oboseală recunoscând deschis rătăcirea şi mersul fără direcţie, nicăieri. Astfel filozoful german Friedrich Nietzsche admite, chiar împotriva voinţei sale, că nihilismul coerent până la capăt este de nesuferit: „Am răsturnat toate pietrele de hotar, am urmat dorinţele cele mai periculoase. Nimic nu e adevărat, totul este permis. Şi atunci mi-am zis: ori să trăiesc cum îmi place, ori să nu trăiesc deloc. Dar, vai, mai am eu vreo ţintă? Un port spre care să mi se îndrepte barca mea cu pânze? Un vânt prielnic? Ah, numai cine ştie încotro navighează ştie şi care vânt e bun, favorabil navigării. Dacă nu există o ţintă, dacă totul sfârşeşte în nimic, nu există nici o direcţie a drumului. Ce mi-a rămas? O inimă istovită, o voinţă instabilă, aripi pentru a încerca zborul încoace şi încolo, spinarea frântă” (Aşa a vorbit Zarathustra).

Apostolii, care erau atât de obosiţi, „s-au reunit în jurul lui Isus”. I-au povestit înainte de toate ceea ce au făcut şi apoi ceea ce au învăţat, deoarece ştiu că învăţătura este doar a lui Isus, singurul învăţător. Purtaţi de Isus într-un loc retras, apostolii îl aud vorbindu-le la inimă şi astfel şi mintea li se deschide spre marele semn al „pâinii coborâte din cer” care este Isus însuşi.

Rugăciunea, sufletul apostolatului. Apostolii, şi după ei toţi ucenicii şi toţi creştinii, sunt misionari, vestitori ai Evangheliei lui Dumnezeu care se face aproapele nostru în persoana lui Isus. În miezul misiunii este însă contemplaţia, rugăciunea. Departe de mulţimea care nu lasă nici să respiri, apostolatul are nevoie de rugăciunea care este sufletul său. Este nevoie de locul retras, de pustiu, de tăcerea lucrurilor şi a oamenilor, locul spiritual unde se are doar esenţialul şi unde, lipsiţi de tot ceea ce în mod normal se consideră important, omul se găseşte faţă în faţă cu Dumnezeu şi în timp ce tac cuvintele oamenilor şi ale lucrurilor, în sfârşit se poate asculta din nou vocea lui Dumnezeu.

La ce serveşte rugăciunea, contemplaţia? Nu este oare o fugă de lume şi de responsabilitate? Cum se poate, de pildă, purta pacea cu atitudine dezarmată şi resemnată? Aici nu este vorba de a vorbi sau de a tăcea, de a face sau de a nu face; este vorba de a decide cu cine să vorbeşti, în numele cui să acţionezi. Maica Tereza din Calcutta nu a avut dubii, nici ezitări când a făcut aceasta alegere pentru sine şi pentru surorile ei misionare: „Pentru a fi în măsură să realizăm pacea, vom vorbi mult lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi mai puţin cu oamenii şi oamenilor”.

Înţelesese aceasta şi „micul principe” când, negustorului de pastile care potoleau setea (ajungea una pe săptămână pentru a înlătura nevoia de a bea) şi care, în felul acesta, permiteau să economisească 53 de minute pe săptămână, a întrebat: „Şi ce faci cu aceste 53 de minute?”. „Faci cu ele ceea ce vrei”. „Eu” - s spus „micul principe”, „dacă aş avea 53 de minute la dispoziţie aş merge încet-încet spre o fântână, spre un izvor de apă”.

Să ne îndreptăm spre izvorul vieţii care este Dumnezeu călăuziţi de Isus, păstorul ce bun care a venit pentru ca oamenii să aibă viaţă din belşug, viaţă veşnică şi împreună să spunem cu încrederea Psalmistului:
„Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic!
El mă conduce la păşuni verzi şi mă îndreaptă spre ape liniştite, îmi întăreşte sufletul.
Mă călăuzeşte pe cărări drepte pentru cinstea numelui său.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă apără.
Tu îmi întinzi masă în faţa duşmanilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu mă umple de bucurie.
Fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.

Duminică plăcută, iubiţi ascultători! RV / AL

Aici serviciul audio: