Anul Preoţiei. Sărăcia preotului: "preoţi ai faraonului" şi "preoţi ai Domnului";
„Domnul este partea mea de moştenire”
(RV - 17 iulie 2009) „Isus Cristos, care din iubire faţă de voi, deşi era bogat,
s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi”, scrie Paul
creştinilor din Corint (2Cor 8,9). Cuvântul sărăcie nu apare niciodată în Evanghelii
şi în restul Noului Testament cu excepţia 2Cor 8,2.9 şi Ap 2,9.
Dar
în ce consista această „sărăcie” a lui Isus? Citind Evangheliile se deduce că el nu
poate fi inclus în categoria socială a „săracilor”, înţeleasă drept categorie marginalizată,
aşa cum nu aparţinea nici clasei sociale a „bogaţilor”. Isus însuşi în predica sa
se deosebeşte atât de unii cât şi de alţii: „Pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi,
pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna” (Mt 26,11; In 12,8; cfr Mc 14,7). „Dar, vai
vouă, bogaţilor, pentru că primiţi mângâierea (Lc 6,24). Isus invită la a da săracilor
(cfr Mt 19,21) şi este probabil că grupul celor Doisprezece practica „pomana”, ca
una dintre faptele pe care orice iudeu pios avea grijă să o facă (cfr In 13,29). Pe
de altă parte vrea ca ucenicii săi „să lase tot” şi să-l urmeze (cfr Lc 5,27).
Isus
a transmis în mod cert celor ai săi o învăţătură nu de condamnare absolută a banului
şi bunurilor materiale, dar de moderaţie şi cumpătare în folosirea lor şi de refuz
al oricărei iniţiative menite să ducă la îmbogăţire şi acumulare de bunuri materiale
(cfr Lc 12,13-21). Generaţia apostolică şi subapostolică dovedeşte că acesta era spiritul
ce anima primele comunităţi creştine. Îndemnul la sobrietate în folosirea lucrurilor
era drept normă: „Căci n-am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din ea. Deci,
când avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, să ne mulţumim cu acestea. Din contra, cei
care vor să adune bogăţii cad în ispită, în laţ, în multe pofte necugetate şi dăunătoare,
care îi fac pe oameni să se cufunde în ruină şi pierzare. De fapt, rădăcina tuturor
relelor este iubirea de bani, iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă
şi şi-au provocat multe chinuri” (1Tim 6,7-10).
Dar să aruncăm o privire
la Vechiul Testament, la spiritualitatea levitică sacerdotală. În vechea alianţă
tribul sacerdotal al lui Levi era singurul car nu a avut parte la împărţirea pământului
după ce a intrat în Ţara Făgăduinţei: singura sa ocupaţie trebuia să fie cultul lui
Dumnezeu; pentru a trăi, leviţii primeau cât era necesar din „zeciuiala” oferită de
celelalte triburi. În cartea Numerilor 18,20 Dumnezeu îi spune lui Aron: „În pământul
lor nu vei avea nici moştenire, nici parte nu vei avea între ei. Eu sunt partea
ta şi moştenirea ta între fiii lui Israel”.
Aceasta a fost baza pe
care s-a dezvoltat o foarte înaltă spiritualitate, cum reiese din Psalmul 16 (15 Vulgata),
care exprimă rugăciunea noctură a unui pios levit în timpul serviciului său la templul
din Ierusalim. Pregătindu-se sufleteşte pentru serviciul de noapte, el îşi aminteşte
de starea sa de „sărac” conform criteriilor umane, pentru că este fără terenuri,
fără bunuri şi chiar fără bucuria uniunii legitime cu soţia. Ştim că preoţii-leviţi
în timpul serviciului la Templul din Ierusalim erau ţinuţi la înfrânare. Însă mulţumirea
pe care i-o dădea apropierea de Dumnezeu era incomparabil mai intensă: „Tu, Doamne,
eşti partea mea şi cupa mea cu sorţi, în mâinile tale este soarta mea. La împărţire
am primit partea cea mai bună, minunată e moştenirea mea” (5-6). Moştenirea minunată
indică Templul din Ierusalim. „De aceea se bucură inima mea şi tresaltă de veselie
sufletul meu; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde” (9)… „Îmi vei arăta
cărarea vieţii, bucurie deplină în faţa ta şi desfătări la dreapta ta, în veci” (11).
Însă,
trebuie subliniat că sărăcia leviţilor este doar espresia exterioară a unei experienţe
lăuntrice, în care Dumnezeu este perceput ca „binele” prin excelenţă, superior tuturor
celorlalte bunuri; este o experienţă care include şi viaţa afectivă şi sexuală, prin
practica înfrânării, chiar dacă periodică, cerută leviţilor în timpul serviciului
divin. Pe aceată linie, cartea Înţelepciunii este deja orientată spre o experienţă
a lui Dumnezeu care implică o castitate totală. De fapt, darul Înţelepciunii divine
valorează „mai mult decât sănătatea şi frumuseţea”(7,10); cu ea „au venit toate bunurile”
(7,11). Înţelepciunea trebuie primită „ca o mireasă” (8,2), ca „adevărata tovarăşă
de viaţă” (8,9). Aşa cum soţul, când se întoarce de la lucru, se odihneşte alături
de soţie, la fel cel îndrăgostit de Înţelepciune se odihneşte lângă ea (cfr 8,16);
şi, spre deosebire de soţiile pământeşti, care adesea procură amărăciune şi durere,
compania Înţelepciunii „nu aduce amărăciune, nici durere convieţuirea cu ea, dar mulţumire
şi bucurie”(8,16).
Acum putem nota că Isus, instituind grupul celor Doisprezece,
care evocă simbolic cele 12 triburi ale lui Israel şi cerând detaşarea totală
pentru a-l urma şi pentru a anunţa Vestea cea Bună a Împărăţiei lui Dumnezeu - Evanghelia
- , i-a pus pe toţi, de fapt în aceeaşi condiţie a vechilor leviţi, şi nu pentru
un serviciu temporar, ci definitiv.
Părinţii Bisericii au înţeles
că în spiritualitatea levitică există ceva cu valabilitate perenă şi pentru miniştri,
pentru slujitorii Noului Testament. Acel mare maestru de spiritualitate care a fost
Origen nu a ezitat să aplice preoţilor Bisericii indicaţiile relative la leviţi
şi amplificate de învăţătura lui Isus. În Omiliile asupra Genezei (16,5 [PG, 12250-251]
notează că există o diferenţă între „preoţii faraonului” şi „preoţii lui
Dumnezeu”: „Faraonul acordă pământuri preoţilor săi; Domnul în schimb nu dă preoţilor
săi o porţiune în pământul (făgăduit), dar le spune: „Eu sunt partea voastră (cfr
Dt 18,2). Aceasta este valabil şi pentru preoţii Bisericii: cei care „se dedică
grijilor şi preocupărilor lumeşti” sunt preoţi „ai faraonului”, nu „ai Domnului”.
Origen
însuşi recunoaşte că nu este uşor a fi „preoţi ai Domnului”: „Cristos afirmă că nu
este ucenicul său acela pe care îl vede în posesia a ceva şi nu renunţă la tot ceea
ce are (cfr Lc 14,33). Şi noi preoţii ce facem? Cum putem citi noi înşine aceste
cuvinte sau a le explica laicilor, tocmai noi care nu numai că nu renunţăm la ceea
ce avem, dar vrem chiar să ne procurăm ceea ce nu am fi avut niciodată, înainte
de a veni la Cristos?” (Origen ibidem). Origen care, de altfel, trăia ca un ascet,
este foarte sever cu sine însuşi: „Mărturisesc şi recunosc deschis în faţa poporului
în ascultare că aşa stă scris în Evanghelie, chiar dacă ştiu că acele cuvinte nu le-am
pus încă în practică. Dar, cel puţin, avertizaţi în această privinţă, să ne grăbim
de a le pune în practică, să ne grăbim de a trece de la preoţi ai faraonului,
care au o posesiune de pământ, la preoţi ai Domnului care nu au porţie pe pământ,
dar partea lor este Domnul (cfr Ps 142 [141 Vulgata].
Ca exemplu Origen citează
apoi apostolii Petru şi Paul care erau „săraci” (potrivit 2Cor 6,16) şi nu aveau „aur
nici argint (după Fap 3,6), ci dădeau bunuri spirituale tuturor. „Acestea sunt bogăţiile
preoţilor lui Cristos. Oameni care nu au nimic, şi cu toate acestea câte şi ce bunuri
oferă din belşug! Asemenea bogăţii nu pot proveni dintr-o posesie pământească” (Sf.
Ciprian, Scrisoarea 1,1-2 [CChL 3/B, 1-3]. RV / AL