Pentru o globalizare pe măsura omului: publicată enciclica „Caritas in veritate - Iubirea în adevăr” a lui Benedict al XVI-lea asupra dezvoltării umane integrale; o prezentare pe capitole

(RV - 7 iulie 2009) „Iubirea în adevărul, pentru care Isus a devenit martor prin viaţa sa pământească şi, mai ales, prin moartea şi învierea sa, este principala forţă propulsivă pentru adevăratul progres al fiecărei persoane şi al întregii umanităţi”: începe astfel „Caritas in veritate”, enciclica „despre progresul uman integral” adresată lumii catolice şi „tuturor oamenilor de bunăvoinţă”, prezentată marţi 7 iulie în Sala de presă a Sfântului Scaun, şi pusă la dispoziţie în limbile latină, italiană, franceză, engleză, spaniolă, portugheză, germană şi polonă.

Bine articulată, Enciclica de 142 de pagini în traducerea italiană, cuprinde o introducere, şase capitole şi o concluzie, după cum urmează:
-Introducere
- Cap.I: Mesajul enciclicei Populorum progressio (n.r. a papei Paul VI)
- Cap. II: Progresul uman în timpul nostru
- Cap. III: Fraternitatea, dezvoltarea economică şi societatea civilă
- Cap. IV: Progresul popoarelor, drepturi şi îndatoriri, ambient
- Cap. V: Colaborarea familiei umane
- Cap. VI: Progresul popoarelor şi tehnica
- Concluzie

În introducere, Papa aminteşte că „iubirea este calea magistrală a doctrinei sociale a Bisericii”. Pe de altă parte, dat fiind „riscul de a o înţelege greşit, de a o exclude din trăirea etică”, ea trebuie conjugată cu adevărul. Şi avertizează: „Un Creştinism de iubire fără adevăr poate fi lesne considerat drept o rezervă de bune sentimente, utile pentru convieţuirea socială, dar marginale” (1-4). Dezvoltarea are nevoie de adevăr. Fără el, afirmă Pontiful, „activitatea socială ajunge la bunul plac al unor interese private şi logici de putere, cu efecte dezagregatoare asupra societăţii” (5). Benedict al XVI se opreşte la două „criterii orientative ale acţiunii morale” care derivă din principiul „iubirii în adevăr”: dreptatea şi binele comun. Fiecare creştin este chemat la iubire şi printr-o „cale instituţională” care să exercite influenţă în viaţa polis-ului, a trăirii sociale (6-7). Biserica, reafirmă, „nu are soluţii tehnice de oferit”, are însă „de îndeplinit o misiune de adevăr” pentru „o societate pe măsura omului, a demnităţii sale, a vocaţiei sale” (8-9).

Primul capitol al documentului magisterial ilustrează mesajul enciclicei "Populorum Progressio" a papei Paul al VI-lea publicată în 1967. "Fără perspectiva vieţii veşnice – evidenţiază Benedict al XVI-lea – progresul uman în această lume rămâne fără respiraţie". Fără Dumnezeu, progresul este negat, "dezumanizat" (nr. 10-12). Paul al VI-lea, observă Benedict al XVI-lea, a subliniat "importanţa de nerenunţat a Evangheliei în construcţia societăţii conformă libertăţii şi dreptăţii" (nr. 13). În altă enciclică, 'Humanae Vitae', Paul al VI-lea "arăta legăturile strânse dintre etica vieţii şi etica socială". Şi astăzi "Biserica propune cu tărie această conexiune" (nr. 14-15). Papa evidenţiază că "dezvoltarea este o vocaţie" din moment ce "provine dintr-o chemare transcendentă" şi este cu adevărat integrală atunci când urmăreşte "promovarea fiecărui om şi a omului întreg". Credinţa creştină – adaugă Episcopul Romei – se ocupă de dezvoltare fără a se bizui pe privilegii sau poziţii de putere ci numai pe Cristos (nr. 16-18). "Cauzele subdezvoltării, afirmă Sfântul Părinte, nu sunt în primul rând de ordin material": acestea se află mai întâi de toate "în voinţă, în gândire şi, mai mult, în lipsa fraternităţii între oameni şi popoare". "O societate din ce în ce mai globalizată ne apropie unii de alţii, dar nu ne face fraţi". E necesară de aceea o tresărire de conştiinţă care să orienteze dezvoltarea economiei spre obiective pe deplin umane" (nr. 19-20).

În al doilea capitol, Papa intră în miezul Dezvoltării umane în timpul nostru. Obiectivul exclusiv al profitului „fără binele comun ca scop ultim - observă - riscă să distrugă bogăţia şi să creeze sărăcie”. Şi enumără câteva distorsiuni ale dezvoltării: o activitate financiară „cel mai adesea speculativă”, fluxurile migratoare „adesea doar provocate” şi apoi prost gestionate, şi mai departe, „exploatarea fără reguli a resurselor pământului”. În faţa unor asemenea probleme având conexiune între ele, Papa invocă „o nouă sinteză umanistă”. Criza „ne obligă să proiectăm din nou mersul nostru” (21).

Dezvoltarea, constată Papa, este astăzi „policentrică”. „Creşte bogăţia mondială în termeni absoluţi, dar cresc disparităţile” şi iau naştere noi forme de sărăcie. Corupţia, este amărăciunea sa, e prezentă în ţările bogate şi sărace; uneori mari întreprinderi transnaţionale nu respectă drepturile lucrătorilor. De altfel, „ajutoarele internaţionale au fost adesea deturnate de la finalităţile lor, din pricina unor iresponsabilităţi” ale donatorilor şi beneficiarilor. În acelaşi timp, denunţă Pontiful, „există forme excesive de protecţie a cunoaşterii din partea ţărilor bogate, printr-o folosire prea rigidă a dreptului de proprietate intelectuală, în special în domeniul sanitar” (22).

După încetarea „blocurilor, este amintit, Ioan Paul al II-lea ceruse „o reproiectare globală a dezvoltării”, dar aceasta „s-a petrecut numai în parte”. Există astăzi „o reînnoită evaluare” a rolului „puterilor publice ale Statului”, şi este de dorit o participare a societăţii civile la politica naţională şi internaţională. Îşi îndreaptă apoi atenţia spre delocalizarea unor întreprinderi din ţările bogate în regiuni cu forţă de muncă ieftină. „Aceste procese - este avertismentul său - au comportat reducerea reţelelor de siguranţă socială” cu „pericolul grav pentru drepturile lucrătorilor”. La aceasta se adaugă faptul că „reducerile din cheltuielile sociale, adesea promovate şi de instituţiile financiare internaţionale, pot lăsa cetăţenii impotenţi în faţa unor riscuri vechi şi noi”. De altfel, se verifică şi că „guvernele din motive de utilitate economică, limitează adeseori libertăţile sindicale”. Aminteşte de aceea guvernanţilor că „primul capital de salvgardat şi valorizat este omul, persoana în integritatea ei” (23-25).

Pe plan cultural, continuă, posibilităţile de interacţiuni deschid noi perspective de dialog, dar există un dublu pericol. În primul rând, un eclectism cultural în care culturile sunt „considerate substanţial echivalente”. Pericolul opus este „plafonarea culturală”, „omologarea stilurilor de viaţă” (26). Îşi îndreaptă astfel gândul la scandalul foamei. Lipseşte, denunţă Papa, „un set de instituţii economice în măsură” să facă faţă unei atari emergenţe. Urează recursul la „noi frontiere” în tehnicile de producţie agricolă şi o echitabilă reformă agrară în ţările în curs de dezvoltare (27).

Benedict al XVI-lea ţine să sublinieze că respectul pentru viaţă „nu poate în nici un mod fi separat” de dezvoltarea popoarelor. În diferite părţi ale lumii, avertizează, persistă practici de control demografic care „ajung să impună chiar avortul”. În Ţările dezvoltate s-a răspândit o „mentalitate împotriva natalităţii care adesea se caută a o transmite şi celorlalte State ca şi cum ar fi un progres cultural”. Pe lângă aceasta, continuă, există „suspiciunea întemeiată că uneori ajutoarele înseşi pentru dezvoltare sunt legate” de „politici sanitare implicând de fapt impunerea” controlului naşterilor. Preocupante sunt şi „legislaţiile care prevăd eutanasia”. „Când o societate se îndreaptă spre negarea şi suprimarea vieţii - avertizează - sfârşeşte prin a nu mai găsi” motivaţii şi energii „pentru a se dedica slujirii adevăratului bine al omului” (28).

Alt aspect legat de dezvoltare este dreptul la libertatea religioasă. Violenţele, scrie Papa, „frânează dezvoltarea autentică”, adică „se aplică în special la terorismul de matrice fundamentalistă”. În acelaşi timp, promovarea ateismului din partea multor ţări „este în contrast cu necesităţile dezvoltării popoarelor, sustrăgând resursele lor spiritual şi umane” (29). Pentru dezvoltare, continuă, serveşte interacţiunea diferitelor nivele ale ştiinţei armonizate de iubire (33-31).

Papa urează apoi ca opţiunile economice actuale să continue „a urmări ca prioritate obiectivul accesului la muncă” pentru toţi. Benedict al XVI-lea pune în gardă împotriva unei economii „pe termen scurt şi uneori foarte scurt” care determină „scăderea nivelului de tutelă a drepturilor muncitorilor” pentru a face ca ţara să „devină mai competitivă la nivel internaţional”. De aceea, îndeamnă la o corectare a disfuncţiilor modelului de dezvoltare cum cere astăzi şi „starea de sănătate ecologică a planetei”. Şi conclude asupra globalizării: „Fără ghidul iubirii în adevăr, acest impuls planetar poate contribui la a crea riscuri de daune necunoscute până acum şi de noi divizări”. E necesar, de aceea, „un angajament inedit şi creativ” (32-33)

Al treilea capitol vorbeşte despre "Fraternitatea, dezvoltarea economică şi societatea civilă" şi începe cu un elogiu despre experienţa darului şi a gratuităţii, adesea ignorată din cauza unei viziuni utilitariste a vieţii sau bazată exclusiv pe productivitate şi cantitate. Convingerea că economia este autonomă în faţa influenţelor de natură morală, subliniază Sfântul Părinte, l-a făcut pe om să abuzeze de instrumentul economic de o manieră de a dreptul distructivă. Dezvoltarea, dacă vrea să fie autentic umană, trebuie, în schimb, să acorde gratuităţii un loc special (nr. 34).

Acest adevăr este valabil mai ales în cazul economiei de piaţă. Fără forme interne de solidaritate şi încredere reciprocă, avertizează Suveranul Pontif, economia de piaţă nu-şi poate îndeplini propria funcţie economică. Economia de piaţă nu poate conta numai pe forţele proprii, trebuie să primească energiile morale din alte surse şi agenţi sociali, iar "cei săraci nu trebuie consideraţi o povară ci o resursă". De aceea, economia de piaţă nu trebuie să devină "locul în care cel mai puternic domină asupra celui mai slab". Şi adaugă: "logica mercantilă trebuie să fie îndreptată spre obţinerea binelui comun, de care trebuie să se ocupe mai ales comunitatea politică". Benedict al XVI-lea afirmă că economia de piaţă nu este o realitate negativă în sine, dar aici trebuie chemat în cauză omul, "conştiinţa sa morală şi responsabilitatea personală". Actuala criză, încheie Sfântul Părinte, arată că "principiile tradiţionale ale eticii sociale – transparenţa, onestitatea şi responsabilitatea – nu trebuie să fie neglijate". Totodată, aminteşte că economia nu elimină rolul Statelor şi că are nevoie de "legi juste". Reluând enciclica 'Centesimus Annus' a lui Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea arată necesitatea unui sistem alcătuit din trei agenţi: piaţa, Statul şi societatea civilă. Este nevoie în acest sens de o acţiune concertată care, prin forme concrete de solidaritate, să ducă la ceea ce a numit "civilizarea economiei".

Criza actuală, notează Pontiful în scrisoarea enciclică, recere "schimbări mari şi în domeniul întreprinderilor". Gestionarea acestora nu poate să ţină cont doar de interesele proprietarilor, dar trebuie să-şi asume şi exigenţele comunităţi locale. Papa s-a referit în acest sens la cei cu funcţii manageriale, care adesea, a afirmat, "răspund numai la indicaţiile acţionarilor" şi a îndemnat la a evita folosirea speculativă a resurselor financiare (nr. 40-41). Al treilea capitol se încheie cu o nouă evaluare a fenomenului globalizării, care nu trebuie înţeles doar ca un proces socio-economic: nu trebuie să fim victimele ci protagoniştii acestui proces, urmând proceduri inspirate de raţionalitate, lăsându-ne călăuziţi de caritate şi adevăr. Globalizarea are nevoie de o orientare culturală, personalistă şi comunitară, deschisă la transcendenţă şi capabilă să corecteze disfuncţiile existente. În acest sens, există posibilitatea unei redistribuiri a bogăţiilor planetei, dar răspândirea bunăstării riscă să fie blocată de proiecte egoiste şi protecţioniste (nr. 42).
 
În capitolul patru, Enciclica tratează tema Dezvoltării popoarelor, drepturi şi îndatoriri, ambient. Se notează, observă Papa, „revendicarea dreptului la superfluu” în societăţile opulente, în timp ce lipsesc hrană şi apă în anumite regiuni subdezvoltate. „Drepturile individuale desprinse de cadrul îndatoririlor”, relevă, „înnebunesc”. Drepturi şi îndatoriri, precizează, trimit la un cadru etic. În schimb, dacă „îşi află propriul fundament numai în deliberările unei adunări de cetăţeni” pot fi „schimbate în orice moment”. Guvernele şi organismele internaţionale nu trebuie să uite „obiectivitatea şi caracterul indisponibil al drepturilor” (43). În această privinţă, se opreşte asupra „problematicilor conexe cu creşterea demografică”. Este „incorect”, afirmă, „a considera creşterea populaţiei drept cauză primă a subdezvoltării”. Reafirmă că sexualitatea nu se poate „reduce la simplu fapt hedonist şi ludic”. Nici nu se poate reglementa sexualitatea prin politici materialiste „de planificare forţată a naşterilor”. Subliniază apoi că „deschiderea moral responsabilă spre viaţă este o bogăţie socială şi economică”. Statele, scrie, „sunt chemate să adopte politici care să promoveze locul central al familiei” (44).

Economica - reafirmă - are nevoie de etică pentru funcţionarea ei corectă; nu de o etică oarecare ci de o etică prietenă a persoanei”. Însăşi poziţia centrală a persoanei, afirmă, trebuie să fie principiul călăuzitor „în intervenţiile pentru dezvoltarea” cooperării internaţionale, care trebuie să implice mereu beneficiarii. „Organismele internaţionale - îndeamnă Papa - ar trebui să se întrebe în legătură cu eficienţa aparatelor birocratice, „adesea prea costisitoare”. Se întâmplă uneori, constată, că „săracii servesc la menţinerea în viaţă a unor organizaţii birocratice extrem de costisitoare”. De aici, invitaţia la o „deplină transparenţă” cu privire la fondurile primite (45-47).

Ultimele paragrafe ale capitolului sunt dedicate ambientului. Pentru cine crede, natura este un dar al lui Dumnezeu de folosit în mod responsabil. În atare context, se opreşte la problematicile energetice. „Acapararea resurselor” din partea unor State şi grupuri de putere, denunţă Pontiful, constituie „o gravă piedică pentru dezvoltarea ţărilor sărace”, Comunitatea internaţională trebuie de aceea „să descopere căi instituţionale pentru a disciplina exploatarea resurselor nerenovabile”. „Societăţile avansate tehnologic - adaugă - pot şi trebuie să micşoreze propria trebuinţă energetică”, în timp ce trebuie „să avanseze cercetarea de energii alternative”.
În fond, îndeamnă Papa, „e necesară o schimbare efectivă de mentalitate care să ne facă să adoptăm noi stiluri de viaţă”. Un stil care astăzi, în multe părţi ale lumii „este înclinat sper hedonism şi consumism”. Problema decisivă, continuă, „este nivelul moral în ansamblu al societăţii”. Şi avertizează: „Dacă nu se respectă dreptul la viaţa şi moartea naturală” „conştiinţa umană sfârşeşte prin a pierde ideea de ecologie umană” şi cea de ecologie ambientală" (48-52).

În capitolul V, intitulat "Colaborarea familiei umane", Benedict al XVI-lea evidenţiază că dezvoltarea popoarelor depinde mai presus de toate de recunoaşterea faptului că toţi formăm o singură familie. De altfel, se citeşte în Enciclică, religia creştină poate contribui la dezvoltarea popoarelor "numai dacă Dumnezeu găseşte un loc şi în sfera publică". Când este negat dreptul de a profesa public propria religie, "politica dobândeşte un chip asupritor şi agresiv". Şi avertizează: "în laicism şi fundamentalism se pierde posibilitatea unui dialog fecund între raţiune şi credinţă". Această ruptură presupune un preţ foarte mare pentru dezvoltarea umanităţii (nr. 53-56).

Papa vorbeşte apoi despre principiul subsidiarităţii, prin care se oferă persoanei un ajutor prin autonomia corpurilor sociale intermedii. Subsidiaritatea, afirmă Pontiful, este antidotul cel mai eficace împotriva oricărei forme de asistenţialism paternalist şi este adaptată pentru "umanizarea globalizării". Ajutoarele internaţionale, a constatat, "uneori pot menţine un popor într-o stare de dependenţă", drept care distribuirea lor trebuie să se efectueze prin implicarea agenţilor din societatea civilă şi nu doar a guvernelor respective. De prea multe ori, a observat Pontiful, ajutoarele internaţionale au contribuit la crearea doar a unor pieţe marginale pentru produsele din Ţările în curs de dezvoltare (nr. 57-58). Papa îndeamnă în acest sens Ţările bogate să acorde pentru dezvoltare cote mai mari din Produsul Intern Brut, respectând printre altele angajamentele asumate în precedenţă. De importanţă fundamentală pentru dezvoltare este "accesul la educaţie", observă Benedict al XVI-lea, precum şi "formarea integrală a persoanei umane", afirmând că cine cedează la relativism devine practic mai sărac. Un exemplu în acest sens este ruşinosul fenomen al turismului sexual: "este dureros să constatăm că acesta se desfăşoară deseori cu aprobarea guvernelor locale, cu tăcerea Ţărilor din care provin turiştii şi prin complicitatea multor operatori din sector" (nr. 59-61).

Papa abordează apoi "fenomenul epocal" al migraţiilor umane. "Nicio ţară nu se poate considera auto-suficientă în faţa problemelor migratorii". "Fiecare migrant este o persoană umană, posesor de drepturi ce trebuie respectate de toţi şi în orice situaţie". Papa cere ca muncitorii străini să nu fie consideraţi o simplă marfă şi denunţă legătura directă dintre sărăcie şi şomaj. Cere o muncă decentă pentru toţi şi invită sindicatele, realităţi autonome şi distincte de sfera politică, să-şi îndrepte atenţia spre muncitorii din Ţările unde drepturile sociale sunt încălcate (nr. 62-64).

Finanţele, a reluat Papa, după ce au fost rău folosite şi au dăunat economiei reale, trebuie să devină din nou un instrument de dezvoltare. Şi adaugă: "operatorii din domeniul finanţelor trebuie să redescopere fundamentul propriu zis etic al activităţii lor". De aceea, papa a cerut noi reglementări în acest domeniu, pentru a garanta subiecţii cei mai slabi (65-66).

Al şaselea şi ultimul capitol este centrat asupra temei dezvoltării popoarelor şi a tehnicii. Papa pune în gardă împotriva „pretenţiei prometeice” potrivit căreia „umanitatea reţine că se poate recrea făcând uz de 'minunile' tehnologiei”. Tehnica, este avertismentul său, nu poate avea o „libertate absolută”. Relevă cum „procesul globalizării ar putea substitui ideologiile cu tehnica” (68-72) Legate de dezvoltarea tehnologică sunt mijloacele de comunicare socială chemate să promoveze „demnitatea persoanei şi a popoarelor” (73).

Domeniul principal „al luptei culturale între absolutismul tehnicităţii şi responsabilitatea morală a omului este astăzi cel al bioeticii”, explică Papa care adaugă: „Raţiunea fără credinţă e destinată să se piardă în iluzia propriei atotputernicii”. Chestiunea socială devine „chestiune antropologică”. Cercetarea asupra embrionilor, clonarea, este amărăciunea Pontifului, „sunt promovate de actuala cultură” care „crede că a dezvăluit orice mister”. Papa exprimă temeri în legătură cu „o sistematică planificare eugenetică a naşterilor” (74-75) Este apoi reamintit că „dezvoltarea trebuie să cuprindă o creştere spirituală pe lângă cea materială”. În fine, exortaţia Pontifului la a avea o „inimă nouă” pentru „a depăşi viziunea materialistă a evenimentelor umane” (76-77).

În concluzia Enciclicei, Benedict al XVI-lea subliniază că dezvoltarea umană "are nevoie de creştini cu mâinile înălţate spre Dumnezeu în gestul rugăciunii", de "iubire şi iertare, de renunţare la sine, de primirea aproapelui, de dreptate şi pace" (nr. 78-79).