O Fraternitate Misionară pentru a mărturisi iubirea lui Dumnezeu: în Anul preoţiei, interviu cu mons. Aldo Marini, preşedintele OPAM,

(RV - 30 iunie 2009) „Avem nevoie de preoţi după inima lui Dumnezeu”: îndemnul lui Benedict al XVI-lea pentru Anul Preoţiei rezumă bine spiritul care însufleţeşte „Fraternitatea Misionară Opam”, înfiinţată recent în cadrul Operei de Promovare a Alfabetizării în lume. Fraternitatea este alcătuită de episcopi, preoţi, călugări şi laici care se angajează să poarte iubirea lui Dumnezeu în orice colţ al pământului.

Intervievat de redacţia noastră centrală, preşedintele Fraternităţii, mons. Aldo Marini, se opreşte asupra spiritului acestei iniţiative:
• „Ne-am dat seama că este important a face proiecte de dezvoltare, dar că sărăcia ultimă care îi pune laolaltă pe toţi - bogaţi şi săraci, Nordul şi Sudul lumii - trece dincolo de alfabetizare: este foamea de sens, de fericire, în cele din urmă, de iubire. Contactul cu sute de episcopi, de preoţi, de călugări care vin la Opam pentru a ne prezenta problemele lor asupra alfabetizării ne-a făcut să descoperim pe de o parte cât de adesea este dificil a înţelege situaţiile, uneori disperate, în care lucrează, dar împreună şi riscul pe care îl înfruntă de a fi înghiţiţi tot mai mult de problemele sociale şi de nevoile materiale ale oamenilor. În consecinţă, rămân uneori prinşi în capcana unui activism frenetic, cu riscul de a pierde sensul ultim al misiunii lor preoţeşti şi deci de a se transforma uneori mai mult în operatori sociali decât în vestitori ai Evangheliei. Astfel a devenit tot mai clară exigenţa de a cultiva un raport de adevărată simpatie, şi empatie, cu cine vine să ne ceară o finanţare, deoarece în spatele unei cereri există o persoană, este o comunitate, este o Biserică, care are sărăcie şi bogăţii, al căror schimb nu poate decât să ne îmbogăţească pe toţi”.

Ce finalităţi îşi propune fraternitatea misionară?
• „Finalitatea ultimă este a lucra pentru sfinţirea preoţilor. Modalităţile de acţiune le-aş putea sintetiza în trei puncte. Întâi, este fraternitatea preoţească, reafirmată în atâtea documente ale Bisericii, mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican, adică un stil de viaţă care să favorizeze unde e posibil şi forme de viaţă comunitară între preoţi, adesea victime ale singurătăţii. Doi, aceia pe care noi îi numim prietenii Bunului Păstor, adică oamenii care simt o chemare personală la sfinţenie: deci să se roage, să lucreze pentru sfinţirea preoţilor. În al treilea rând, sunt cenaclurile de rugăciune, adică persoane din diferite biserici, din diverse părţi ale lumii, care intră în relaţie între ele pentru a se ruga reciproc unii pentru alţii, apoi biserici surori care se susţin prin rugăciune, persoane care pot aparţine la oricare grup deja existent, care împreună oferă o dată pe săptămână, de exemplu, Rozariul, pentru o realitate particulară, o dieceză, un episcop sau o parohie dintr-o altă parte a lumii, în mod reciproc.

Aici serviciul audio: