Aer curat şi foc de iubire purificatoare: Vino, Duhule Sfinte!
(RV - 2 iunie 2009) Celebrată duminica trecută după calendarul roman sau latin,
solemnitatea Rusaliilor va fi sărbătorită de Bisericile care urmează calendarul liturgic
bizantin român Duminica viitoare: repropunem o sinteză intitulată
„Aer curat şi foc de iubire purificatoare” după predica Papei ţinută în bazilica vaticană. Două
imagini pentru ziua Rusaliilor: vântul şi focul. În bazilica Sfântul Petru înveşmântată
toată în roşu, flori şi veşminte liturgice, papa Benedict al celebrat Liturgia solemnă
a Duhului Sfânt care coboară asupra Mariei şi a apostolilor reuniţi în cenacolul din
Ierusalim unde stăruiau într-un cuget în rugăciune. Coboară pentru a fi sufletul Bisericii.
Pentru a da mai multă strălucire solemnităţii, pe lângă Corul Sixtinei, de
remarcat anul acesta prezenţa corului Domului şi a Kammerorchester din oraşul german
Köln, un ansamblu de circa 200 de membri care au interpretat „Harmoniemesse”, ultima
dintre misele compuse de Joseph Haydn - cade în aceste zile bicentenarul morţii -
după perioada londoneză.
Lumea, a spus papa Benedict, este înveninată de o
poluare atmosferică, dar există şi o poluare morală. „o poluare a inimii şi a spiritului”,
care otrăveşte existenţa spirituală. Şi dacă pe de o parte nu trebuie să ne obişnuim
cu substanţele toxice din atmosferă, din contra trebuie să le combatem, şi de aceea
„angajarea ecologică reprezintă astăzi o prioritate”, în acelaşi mod trebuie să ne
angajăm pentru a combate tot ceea ce corupe sufletul. În schimb, se pare că ne obişnuim
fără nici o greutate cu atâtea produse poluante, care otrăvesc mintea şi inima şi
care circulă în societăţile noastre, precum „imagini ce transformă în spectacol plăcerea,
violenţa sau dispreţul faţă de om, bărbat şi femeie”. Se spune că aceasta înseamnă
libertate, dar toate acestea „poluează, intoxică mai ales noile generaţii, şi sfârşesc
prin a le condiţiona însăşi libertatea”.
Iată, deci, vântul impetuos al Rusaliilor.
„În lumea antică furtuna era văzută ca semn al puterii divine, în faţa căreia omul
se simţea apăsat şi îngrozit”. Ceea ce aerul este pentru viaţa biologică, Duhul Sfânt
este pentru viaţa spirituală. Vântul, deci, pentru a înlătura poluarea, dar şi pentru
a spune cât este de preţios să respiri aer curat, şi nu doar cel fizic; e nevoie
de „aer curat” şi spiritual, „aerul salubru al spiritului care este iubire”.
Dacă
Duhul Sfânt este vânt, furtună ce purifică aerul, totodată este şi foc de iubire,
a spus Papa, amintind că misiunea lui Isus - cum povesteşte evanghelistul Luca - era
aceea „de a arunca foc pe pământ” şi că dorea mult ca el să se aprindă şi să ardă.
Foc ce este purtat pe pământ de Cristos; nu smuls cu forţa, răpit de la zei cum a
făcut Prometeu, potrivit mitului grec, ci dar al lui Dumnezeu, dobândit pentru noi
de Cristos „prin cel mai mare act de iubire din istorie: moartea sa pe Cruce. Punând
stăpânire pe energiile cosmosului, întocmai asupra focului, „fiinţa umană pare astăzi
să se afirme pe sine ca zeu”, excluzând, refuzându-l pe creatorul universului. Se
declară autonomă, liberă şi adultă. „În mâinile unui asemenea om, focul şi enormele
sale potenţialităţi devin periculoase: se pot întoarce împotriva vieţii şi umanităţii
înseşi, cum dovedeşte, din păcate, istoria. Ca avertisment peren, rămân tragediile
de la Hiroshima şi Nagasaki, unde energia atomică, utilizată pentru scopuri belice,
a sfârşit prin a semăna moarte în proporţii nemaiauzite”.
Este interesant
la acest punct de notat că papa Benedict a folosit aceste imagini pentru a ne ajuta
să înţelegem că energia care mişcă lumea nu este o forţă anonimă şi oarbă, dar este,
citând cartea Genezei sau Facerii, „acţiunea spiritului lui Dumnezeu care plutea peste
ape la începutul creaţiei”. Şi Cristos a purtat pe pământ „nu forţa vitală care exista
deja, ci Duhul Sfânt, adică iubirea lui Dumnezeu care reînnoieşte faţa pământului
purificând-o de rău şi eliberând-o de moarte”.
Vântul, deci, care îndepărtează
poluarea; focul, „pur, esenţial şi personal” al iubirii. Vânt şi foc, care înving
frica. Spune Papa: unde intră duhul lui Dumnezeu „izgoneşte, înlătură frica, ne face
să cunoaştem şi să simţim că suntem în mâinile unei atotputernicii de iubire: orice
lucru s-ar întâmpla, iubirea sa infinită nu ne abandonează”. O dovedeşte exemplul
martirilor, al sfinţilor, strădania misionarilor. O dovedeşte apoi însăşi existenţa
Bisericii „care, în ciuda limitelor şi vinovăţiilor oamenilor, continuă să traverseze
oceanul istoriei, mânată de suflul lui Dumnezeu şi animată de focul său purificator”.
Fără Duhul Sfânt Biserica „ar fi desigur o mare mişcare istorică, o complexă şi solidă
instituţie socială, poate un fel de agenţie umanitară”. Dar este vântul şi focul Spiritului
ceea ce o fac să fie „trup viu”, şi „prelungire a lucrării renovatoare a lui Cristos”.
O Biserică mai puţin preocupată de activităţi şi mai dedicată rugăciunii; şi creştini
capabili să fie ca ucenicii „stăruitori într-un cuget în rugăciune”.
Aceasta
este unica stradă pentru ca Rusaliile „să nu se reducă la un simplu rit sau la pură
comemorare, deşi sugestivă, dar să fie eveniment actual de mântuire”.