În audienţă la Sf. Părinte membrii Comisiei Biblice Pontificale: "Sfintele Scripturi sunt înţelese bine numai în contextul eclezial"

RV 23 apr 09. "Numai contextul eclezial permite Sfintei Scripturi să fie înţeleasă drept adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu" şi "aceasta presupune refuzul oricărei interpretări subiective": a afirmat Benedict al XVI-lea primind joi în audienţă membrii Comisiei Biblice Pontificale, însoţiţi de preşedintele acesteia, card. William Joseph Levada, în cadrul adunării plenare a Comisiei reunită în aceste zile pe tema "Inspiraţia şi adevărul Bibliei".

Tema adunării plenare, a mărturisit Sfântul Părinte în discursul său, răspunde la una din preocupările sale principale întru cât "Sfânta Scriptură este de importanţă capitală pentru credinţa creştină şi viaţa Bisericii". Benedict al XVI-lea, care a făcut numeroase trimiteri la Conciliul Vatican al II-lea, aminteşte că exegeţii catolici sunt chemaţi "să ajungă la soluţii în deplin acord cu doctrina Bisericii, ţinând cont în mod cuvenit de contribuţiile pozitive ale ştiinţelor profane".

Constituţia conciliară Dei Verbum subliniază mai întâi de toate că "Dumnezeu este autorul Sfintei Scripturi": cărţile Vechiului şi Noului Testament au fost scrise "sub inspiraţia Duhului Sfânt" şi prin urmare "învaţă în mod ferm, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, a voit să fie încredinţat în scrierile sacre". În acelaşi timp, documentul conciliar "ne aminteşte că în Sfânta Scriptură Dumnezeu vorbeşte omului de o manieră umană":
• "Pentru o corectă interpretare a Scripturii trebuie căutat aşadar cu atenţie ceea ce hagiografii au voit cu adevărat să spună şi ceea ce i-a plăcut lui Dumnezeu să arate prin intermediul cuvintelor. «Într-adevăr – se citeşte în Dei Verbum – cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti precum odinioară Cuvântul Tatălui veşnic, luând trupul slăbiciunii omeneşti, S-a făcut asemenea oamenilor» (Dei Verbum, 13)".

La aceste indicaţii de natură istorico-literară, Episcopul Romei a făcut o importantă premisă:
• "Fiind Sfânta Scriptură inspirată, există un principiu suprem de interpretare corectă fără de care scrierile sacre ar rămâne literă moartă: Sfânta Scriptură trebuie să fie «citită şi interpretată cu ajutorul aceluiaşi Duh prin care a fost scrisă» (Dei Verbum, 12).

Papa a ilustrat apoi cele trei criterii indicate de Conciliul Vatican II pentru o corectă interpretare a Sfintei Scripturi: atenţia la conţinutul şi unitatea întregii Scripturi, încadrarea în contextul tradiţiei vii a întregii Bisericii şi analogia credinţei, altfel spus "coeziunea singurelor adevăruri de credinţă între ele şi cu planul complexiv al Revelaţiei şi plinătatea economiei divine cuprinsă în aceasta". Îndatorirea exegeţilor este aceea de a contribui "la o mai adâncă înţelegere şi prezentare a sensului Sfintei Scripturi", dar, a continuat, "studiul ştiinţific al textelor sacre nu este suficient de unul singur":
• "Pentru a respecta coerenţa credinţei Bisericii, exegetul catolic trebuie să fie atent la a percepe Cuvântul lui Dumnezeu din aceste texte în interiorul credinţei înseşi a Bisericii. În lipsa acestui necesar punct de reper, cercetarea exegetică rămâne incompletă, pierzând din vedere finalitatea ei principală, cu pericolul de a deveni de a dreptul un fel de pur exerciţiu intelectual. Interpretarea Sfintelor Scripturi nu poate fi doar un efort ştiinţific individual, dar trebuie să fie întotdeauna confruntată, înserată şi autentificată de tradiţia vie a Bisericii".

Această normă este "decisivă", când trebuie precizat corectul raport reciproc între exegeză şi magisteriul Bisericii:
• "Exegetul catolic nu hrăneşte iluzia individualistă potrivit căreia textele biblice pot fi înţelese mai bine în afara comunităţii credincioşilor. Este adevărat contrariul întru cât aceste texte nu au fost date cercetătorilor izolaţi "pentru a satisface curiozitatea lor sau pentru a le furniza subiecte de studiu şi cercetare" (Divino afflante Spiritu, EB 566). Textele inspirate de Dumnezeu au fost încredinţate comunităţii credincioşilor, Bisericii lui Cristos, pentru a alimenta credinţa şi a călăuzi viaţa de caritate. Respectul acestei finalităţi condiţionează validitatea şi eficacitatea hermeneuticii biblice".

Acest "adevăr fundamental", cum l-a numit Sfântul Părinte, nu împiedică nicidecum cercetarea biblică, dimpotrivă, "îi facilitează progresul autentic". Însuşi Conciliul Vatican II a subliniat acest fapt: "în tot ceea ce priveşte modul de interpretare, Scriptura este supusă în ultimă instanţă la judecata Bisericii":
• "Numai contextul eclezial permite Sfintei Scripturi să fie înţeleasă drept adevărat cuvânt al lui Dumnezeu care se face călăuză, normă şi regulă pentru viaţa Bisericii şi creşterea spirituală a celor care cred. Aceasta presupune refuzul oricărei interpretări subiective sau limitată simplu la o singură analiză, incapabilă să primească în sine sensul global care în decursul veacurilor a călăuzit Tradiţia întregului Popor al lui Dumnezeu".

Într-o lume în care "cercetarea ştiinţifică dobândeşte o tot mai mare importanţă" în numeroase domenii – a afirmat Papa – "este indispensabil ca ştiinţa exegetică să se situeze la un nivel adecvat". Apoi, în final, Sfântul Părinte a indicat exegeţilor un model de urmat:
• "Fecioara Maria, model de docilitate şi ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, să vă înveţe să primiţi tot mai bine bogăţia inepuizabilă a Sfintei Scripturi, nu doar cu ajutorul cercetării intelectuale, dar şi în viaţa voastră de credinţă, pentru ca munca şi acţiunea voastră să poată contribui la a face să strălucească mai mult înaintea credincioşilor lumina Sfintei Scripturi".