Aviditatea, rădăcina tuturor relelor, stă la baza actualei crize economice: Benedict
al XVI-lea la audienţa generală cu o cateheză despre gânditorul Ambroziu Autpert.
Papa aminteşte cei 25 de ani ai Crucii pentru ZMT
(RV - 22 aprilie 2009) „Biserica trăieşte în persoane şi cine
vrea să cunoască Biserica, să-i înţeleagă misterul, trebuie să privească la persoanele
care au trăit şi trăiesc mesajul ei. De aceea, vorbesc, de atâta vreme în catehezele
de miercuri despre persoane de la care putem învăţa ce este Biserica”. Astfel
papa Benedict al XVI-lea şi-a început cateheza de miercuri la audienţa generală în
Piaţa San Pietro amintind că a început ciclul catehezelor cu Apostolii şi Părinţii
Bisericii ajungând acum în secolul al VIII-lea, perioada lui Carol cel Mare. Papa
s-a oprit asupra unui autor din această epocă mai degrabă necunoscut. Este vorba de
Ambroziu Autpert, ale cărei opere erau, de fapt, atribuite în mare parte
altor personaje, de la Ambroziu din Milano la Sfântul Ildefons, fară a mai vorbi despre
acelea pe care monahii benedictini de la Montecassino au găsit oportun să le atribuie
penei unui abate omonim, care a trăit cu un secol mai târziu. Cu excepţia câtorva
amănunte biografice cuprinse în comentariul la Cartea Apocalipsului, puţine date certe
avem despre el. Lectura atentă a operelor, cărora criticii încet-încet le recunosc
autenticitatea, ne face să descoperim în învăţătura sa o comoară teologică şi spirituală
preţioasă şi pentru timpurile noastre.
Născut în sudul Franţei, în regiunea
Provence dintr-o familie distinsă, Ambroziu Autpert a fost la curtea regelui franc
Pepin cel Scurt unde pe lângă funcţia oficială, a îndeplinit-o şi cea de preceptor
al viitorului împărat Carol cel Mare. Probabil în suita papei Ştefan al II-lea, care
în anul 753-54 s-a dus la curtea francă, Autpert a venit în Italia având posibilitatea
să viziteze mănăstirea benedictină Sfântul Vincenţiu de la izvoarele râului Volturno,
în ducatul de Benevento. Această abaţie era o oază de cultură clasică şi creştină.
Puţin după vizita sa, Ambroziu Autpert a decis să îmbrăţişeze viaţa monahală şi a
intrat în acea mănăstire unde a putut să se formeze corespunzător, mai ales în domeniul
teologiei şi spiritualităţii, după tradiţia Părinţilor Bisericii. Hirotonit preot,
a fost ales abate în anul 777 cu sprijinul monahilor franci, fiindu-i contrari cei
longobarzi care îl susţineau pe unul din neamul lor. Tensiunea naţionalistă nu s-a
potolit în lunile următoare, încât, după un an, în 778, Autpert şi-a dat demisia refugiindu-se
împreună cu alţi monahi franci la Spoleto, unde putea conta pe protecţia lui Carol
cel Mare. Cu toate acestea, neînţelegerile de la mănăstirea Sfântul Vincenţiu din
Volturno nu au încetat. Cazul a ajuns la tribunalul Papei care a convocat monahii
la Roma. A fost chemat şi Autpert, care însă în timpul călătoriei a murit subit, poate
ucis, la 30 ianuarie 784.
Benedict al XVI-lea a subliniat faptul că Ambroziu
Autpert a fost monah şi abate într-o epocă marcată de tensiuni politice, care se repercutau
şi asupra vieţii mănăstirilor, cum reiese şi din scrierile acestui autor. • „El
denunţă, de pildă, contradicţia dintre splendida aparenţă exterioară a mănăstirilor
şi lâncezeala monahilor: desigur prin această critică ţintea şi abaţia sa pentru care
a scris Viaţa celor trei fondatori ai ei cu intenţia clară de a oferi noii generaţii
de monahi un termen de referinţă cu care să se confrunte”. Un scop similar urmărea
şi în micul tratat ascetic despre „Conflictul dintre vicii şi virtuţi”, care a avut
mare succes în Evul Mediu şi a fost publicat în 1473 la Utrecht în Olanda sub numele
lui Grigore cel Mare iar un an mai târziu la Strasbourg sub numele lui Augustin. În
această carte autorul vrea să instruiască monahii în mod concret cum trebuie să înfrunte
lupta spirituală zi de zi. În mod semnificativ, el aplică afirmaţia - din a doua Scrisoare
a Sfântului Paul către Timotei, 3,12: „Toţi cei care vor să trăiască în Cristos Isus
cu evlavie vor fi persecutaţi”, nu persecuţiei externe, ci asaltului pe care creştinul
trebuie să-l înfrunte înlăuntrul său din partea forţelor răului. Sunt prezentate într-un
soi de dispută 24 de cupluri de lupte: fiecare viciu caută să momească sufletul prin
subtile raţionamente, în timp ce respectiva virtute respinge asemenea insinuări servindu-se
de preferinţă de cuvintele Scripturii.
Papa a arătat cum în acest tratat despre
conflictul dintre vicii şi virtuţi, Autpert opune cupidităţii - contemptus mundi
- adică dispreţul faţă de lume, care devine o figură importantă în spiritualitatea
monahilor. • „Acest dispreţ pentru lume nu este o dispreţuire a creaţiei, a frumuseţii
şi bunătăţii ei şi a Creatorului însuşi, ci un dispreţ al falsei viziuni despre lume
prezentată şi insinuată de pofta de a avea”. Ea insinuează că „averile” ar fi cea
mai mare valoare a existenţei, a vieţii în lume, prezentându-le ca importante. Astfel
falsifică creaţia lumii şi distruge lumea. Autpert observă apoi că aviditatea de câştig
a celor bogaţi şi a celor puternici în societatea timpului său există şi înlăuntrul
sufletelor monahilor şi scrie de aceea un tratat intitulat „De cupiditate”, despre
pofta de avere, în care, cu apostolul Paul denunţă încă de la început aviditatea ca
rădăcină a tuturor relelor. Scrie: „Din solul pământului diverşi spini înţepători
răsar din adevărate rădăcini; în inima omului, în schimb, vârfurile ascuţite ale tuturor
viciilor provin dintr-o singură rădăcină, cupiditatea, pofta de avere”.
Şi
aici observaţia lui Benedict al XVI-lea: „Subliniere, aceasta, care în lumina prezentei
crize economice mondiale, îşi dezvăluie toată actualitatea”. Vedem că tocmai din cauza
acestei rădăcini a avidităţii s-a născut atare criză”. Ambroziu îşi imaginează
obiecţia pe care cei bogaţi şi puternici ar putea să o ridice spunând: dar noi nu
suntem monahi, pentru noi anumite cerinţe ascetice nu valorează. Şi el răspunde: „E
adevărat ceea ce spuneţi, dar şi pentru voi, potrivit categoriei voastre şi după măsura
puterilor voastre este valabilă calea abruptă şi îngustă, deoarece Domnul a propus
doar două porţi şi două căi (adică poarta îngustă şi cea largă, calea abruptă şi cea
comodă); nu a indicat o treia poartă şi o a treia cale. El vede clar că modurile de
a trăi sunt foarte diferite. Dar şi pentru omul din această lume, chiar şi pentru
cel bogat este valabilă datoria de a lupta împotriva avidităţii, împotriva poftei
de a poseda, de a apărea, împotriva conceptului fals de libertate, ca facultate de
a dispune de tot după propriul arbitru. Chiar şi cel bogat trebuie să găsească adevărata
cale a adevărului, a iubirii şi astfel a unei vieţi drepte. Prin urmare, Autpert,
ca prudent păstor de suflete, ştie apoi să spună, în scopul predicii sale de pocăinţă,
un cuvânt de încurajare: „Am vorbit nu împotriva celor avizi, ci împotriva avidităţii,
nu împotriva naturii ci împotriva viciilor.
Dar opera cea mai importantă a
lui Ambroziu Autpert este în mod cert comentariul său în zece cărţi la cartea Apocalipsului:
ea constituie, după secole, primul comentariu amplu în lumea latină la ultima carte
a Sfintei Scripturi. Această operă era rodul unei munci de mai mulţi ani, desfăşurate
în două etape între anul 758 şi 767, deci înainte de a fi fost ales abate. În premisă,
arată cu precizie izvoarele sale, lucru absolut anormal în Evul Mediu. Prin sursa
cea mai semnificativă, comentariul episcopului Primasiu Adrumetanul, redactat pe la
jumătatea secolului IV, Autpert intră în contact cu interpretarea pe care o dădea
Apocalipsului africanul Tihoniu care trăise cu o generaţie înainte de Sfântul Augustin.
Nu era catolic: aparţinea Bisericii schismatice donatiste; era totuşi un mare teolog.
În acest comentariu al său, el vede în Apocalips reflectându-se mai ales misterul
Bisericii.
„Tihoniu ajunsese la convingerea că Biserica era un trup alcătuit
din două părţi: o parte, spune, aparţine lui Cristos, dar este şi o altă parte a Bisericii
care aparţine diavolului. Augustin a citit aceste comentariu şi a tras profit, dar
a subliniat cu tărie că Biserica este în mâinile lui Cristos, rămâne Trupul său, formând
cu El un singur subiect, părtaş la mijlocirea harului. Subliniază de aceea că Biserica
nu poate niciodată să fie separată de Isus Cristos”.
În lectura Apocalipsului,
la fel ca Tihoniu, Autpert nu se interesează atât de a doua venire a lui Cristos la
sfârşitul timpurilor, cât mai degrabă de consecinţele ce derivă pentru Biserica din
timpul actual din prima sa venire, întruparea în sânul Fecioarei Maria. Şi ne spune,
a observat papa Benedict, un cuvânt foarte important: „În realitate Cristos, în noi
care suntem Trupul său, trebuie zilnic să se nască, să moară şi să învie” (In Apoc.
III: CCCM 27, p.205). În contextul dimensiunii mistice care cuprinde pe fiecare creştin,
el priveşte la Maria ca la modelul Bisericii, model pentru noi toţi, pentru că şi
în noi şi în mijlocul nostru trebuie să se nască Cristos. Pe linia Părinţilor Bisericii
care vedeau în „femeia îmbrăcată în soare” din Ap 12,1 imaginea Bisericii, Autpert
argumentează: „Fericita şi pioasa Fecioară…naşte zilnic noi popoare, din care se formează
Trupul general al Mijlocitorului. Nu este deci surprinzător dacă aceea, în al cărei
fericit sân Biserica însăşi a meritat să fie unită cu Capul său, reprezintă tipul
Bisericii”. În acest sens Autpert vede un rol decisiv al Fecioarei Maria în opera
Răscumpărării. • „Marea sa veneraţie şi profunda sa iubire pentru Mama lui Dumnezeu
îi inspiră uneori formulări care într-un anume fel anticipează pe cele ale Sfântului
Bernard şi ale misticii franciscane, fără a devia totuşi spre forme discutabile de
sentimentalism, deoarece el nu o separă niciodată pe Maria de misterul Bisericii.
Pe bună dreptate deci Ambroziu Autpert este considerat primul mare mariolog al Occidentului”.
La
pietatea care, potrivit lui, trebuie să elibereze sufletul de ataşamentul de plăcerile
pământeşti şi trecătoare, el consideră că trebuie să se adauge studiul profund al
ştiinţelor sacre, mai ales meditarea Sfintelor Scripturi, pe care le califică drept
„cer profund, abis de nepătruns”. În frumoasa rugăciune cu care încheie comentariul
său la cartea Apocalipsului, autorul subliniind prioritatea care în orice cercetare
teologică a adevărului revine iubirii, el se adresează lui Dumnezeu cu aceste cuvinte:
„Când eşti scrutat de noi în mod intelectual, nu eşti descoperit aşa cum eşti cu adevărat;
când eşti iubit, atunci se ajunge la tine”.
Putem vedea astăzi în Ambroziu
Autpert o personalitate care a trăit într-un timp de mare manipulare politică a Bisericii,
în care naţionalism şi tribalism desfiguraseră chipul Bisericii. Dar el, în mijlocul
tuturor acestor dificultăţi pe care le cunoaştem şi noi, a ştiut să descopere adevăratul
chip al Bisericii în Maria, în Sfinţi, Şi a ştiut astfel să înţeleagă ce înseamnă
a fi catolic, a fi creştin, a trăi Cuvântul lui Dumnezeu, a intra în acest abis şi
astfel a trăi misterul Mamei lui Dumnezeu: a da din nou viaţă Cuvântului lui Dumnezeu,
a oferi Cuvântului lui Dumnezeu propria carne în timpul prezent. Şi cu toată cunoaşterea
sa teologică, profunzimea ştiinţei sale, Autpert a ştiut să înţeleagă că prin simpla
sa căutare teologică Dumnezeu nu poate fi cunoscut realmente aşa cum este. Numai prin
iubire se poate ajunge la el. Să ascultăm acest mesaj şi să-l rugăm pe Domnul să ne
ajute să trăim misterul Bisericii azi, în timpul nostru.
Între multele saluturi
conclusive, Benedict al XV-lea a avut cuvinte de mare intensitate pentru tinerii „Centrului
internaţional de Tineret San Lorenzo”, care celebrează 25 de ani de la acea dată de
22 aprilie 1984 când la sfârşitul Anului Sfânt al Răscumpărării, papa Ioan Paul al
II-lea le-a încredinţat tinerilor din lumea întreagă marea cruce jubiliară de lemn,
primită mai târziu şi păstrată la Centrul internaţional şi acum purtată în pelerinaj
în toate continentele, mai ales în preajma Zilelor Mondiale ale Tineretului, încât
a devenit un simbol al acestora. Aici, urarea Papei: • „Dragi prieteni, vă încredinţez
din nou această cruce! Continuaţi să o purtaţi în fiecare colţ al pământului, pentru
ca şi viitoarele generaţii să descopere Milostivirea lui Dumnezeu şi să reînsufleţească
în inimile lor speranţa în Cristos răstignit şi înviat”.
Iată şi binecuvântarea
apostolică dată de papa Benedict al XVI-lea la terminarea audienţei generale de miercuri
în Piaţa San Pietro, binecuvântare ce ajunge astfel la toţi ascultătorii noştri.