Benedict al XVI-lea: Mesajul pascal Urbi et Orbi 2009

(RV - 12 martie 2009) Erau în Piaţa San Pietro peste o sută de mii de persoane, (deşi unele agenţii vorbesc de 2 sute de mii) pelerini din orice colţ al pământului în solemnitatea Paştelui 2009, duminică 12 aprilie. După Litughia solemnă de Paşte celebrată la altarul din faţa bazilicii petrine, începând de la 10.15 ora locală, în cadrul căreia a ţinut şi predica bazată pe lecturile biblice. Liturghia s-a încheiat cu Regina coeli antifonul marian care, în timpul pascal, adică până la Rusalii, înlocuieşte antifonul Angelus- Îngerul Domnului. Apoi, episcopul Romei a urcat la balconul central al bazilicii San Pietro unde a rostit mesajul pascal 2009, a adresat saluturi de sărbătoarea Paştelui în 63 de limbi şi a dat binecuvântarea apostolică "Urbi et Orbi", oraşului Roma şi lumii.
În cursul după amiezii, în jurul orei 16.30, Papa aflat la bordul unui automobil s-a transferat din Vatican la reşedinţa pontificală din Castelgandolfo; miercuri va reveni în San Pietro pentru audienţa generală şi se va reîntoarce în orăşelul de la malul Lacului Albano până duminică 19 aprilie.

Iată în traducerea noastră de lucru, textul Mesajului pascal 2009:

Dragi fraţi şi surori din Roma şi din lumea întreagă!
Exprim din inimă vouă tuturor urarea pascală cu cuvintele Sfântului Augustin: „Resurrectio Domini, spes nostra - învierea Domnului este speranţa noastră” (Agustin, Sermo 261,1). Cu această afirmaţie, marele episcop explica credincioşilor săi că Isus a înviat pentru ca noi, deşi sortiţi morţii, să nu deznădăjduim, gândindu-ne că odată cu moartea viaţa este total terminată; Cristos a înviat pentru a ne da speranţa (cf ibid).

Într-adevăr, una din întrebările care neliniştesc cel mai mult existenţa omului este tocmai aceasta: ce se află după moarte? La această enigmă solemnitatea de azi ne permite să răspundem că moartea nu are ultimul cuvânt, deoarece în cele din urmă triumfă Viaţa. Şi această certitudine a noastră nu se bazează pe simple raţionamente omeneşti, ci pe un dat istoric de credinţă: Isus Cristos, răstignit şi îngropat, a înviat cu trupul său glorios. Isus a înviat pentru ca şi noi, crezând în el, să putem avea viaţa veşnică. Acest anunţ să în inima mesajului evanghelic. O declară cu vigoare Sfântul Paul: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este atunci predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră”. Şi adaugă: „Dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cel mai de plâns dintre toţi oamenii” (1Cor 15,14.19). Din zorile Paştelui o nouă primăvară de speranţă cuprinde lumea; din acea zi învierea noastră a început deja, deoarece Paştele nu marchează doar un moment al istoriei, ci începutul unei noi condiţii: „Isus a înviat nu pentru ca amintirea lui să rămână vie în inima ucenicilor săi, ci pentru ca el însuşi să trăiască în noi şi în el să putem gusta deja bucuria vieţii veşnice.

De aceea, învierea nu este o teorie, dar o realitate istorică revelată de Omul Isus Cristos prin Paştele” său, „trecerea sa”, care a deschis o „nouă cale” între pământ şi Cer (cf Evr 10.20). Nu este un mit, nici un vis, nu este o viziune nici o utopie, nu este o poveste, dar un eveniment unic şi irepetabil: Isus din Nazaret, fiul Mariei, care Vineri la apus a fost luat jos de pe cruce şi înmormântat, a lăsat biruitor mormântul. De fapt, în zorii primei zile de după sâmbătă, Petru şi Ioan au găsit mormântul gol. Magdalena şi celelalte femei l-au întâlnit pe Isus înviat: l-au recunoscut şi cei doi ucenici de la Emaus la frângerea pâinii; Cel Înviat s-a arătat Apostolilor seara în Cenaclu şi apoi la mai mulţi ucenici în Galileea.

Învierea Domnului luminează zonele întunecate ale lumii în care trăim. Mă refer în special la materialism şi la nihilism, la acea viziune despre lume car nu transcende ceea ce este constatabil în mod experimental, şi se închide dezolată într-un sentiment al nimicului care ar fi şunta definitivă a existenţei umane. Este un fapt că dacă Cristos nu ar fi înviat, „golul” ar fi destinat să prevaleze. Dacă îl înlăturăm pe Cristos şi învierea sa, nu există cale de ieşire pentru om şi orice speranţă a sa rămâne o iluzie. Dar tocmai astăzi izbucneşte cu vigoare vestea învierii Domnului, şi este răspuns la întrebarea obişnuită a scepticilor, reprodusă de cartea lui Qohelet (a Ecleziastului): „Este oare ceva despre care să se poată spune: Iată, aceasta este o noutate?” (Qoh 1,10). Da, răspundem: în dimineaţa Paştelui totul s-a reînnoit: „Mors et vita/ duello coflixere mirando: dux vitae mortuus/ regnat vivus - Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat: Stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte”. Aceasta este noutatea! O noutate ce schimbă existenţa celui care o primeşte, cum s-a întâmplat în sfinţi. Astfel, de exemplu, s-a petrecut pentru Sfântul Paul.

De mai multe ori, în contextul Anului Paulin, am avut posibilitatea de a medita la experienţa marelui Apostol. Saul din Tars, înverşunatul prigonitor al creştinilor, pe drumul Damascului l-a întâlnit pe Cristos înviat şi a fost „cucerit” de el. Restul ne e cunoscut. S-a întâmplat în Paul ceea ce mai târziu el scria creştinilor din Corint: „Dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă; cele vechi au trecut, iată, au devenit noi” (2Cor 5,17). Să privim la acest mare evanghelizator, care cu entuziasmul cutezător ale acţiunii sale apostolice a dus Evanghelia la atâtea populaţii ale lumii de atunci. Învăţătura sa şi exemplul său ne stimulează să-l căutăm pe Domnul Isus. Să ne încurajăm să ne încredem în el, pentru că de acum sensul nimicului, care tinde să intoxice omenirea, a fost răpus de lumina şi de speranţa care provin din înviere. De acum sunt adevărate şi reale cuvintele Psalmului: „ Dar şi întunericul nu e întuneric, pentru tine şi noaptea ca ziua se va lumina” (139 [138], 12). Nu mai este nimicul care învăluie orice lucru, ci prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu. De-a dreptul împărăţia însăşi a morţii a fost eliberată, pentru că şi în „iad” a ajuns Cuvântul vieţii, mânat de suflul Spiritului (v.8).

Dacă este adevărat că moartea nu mai are putere asupra omului, totuşi rămân încă atâtea, pre multe semne ale vechii sale stăpâniri. Dacă prin Paşti, Cristos a extirpat rădăcina răului, are însă nevoie de bărbaţi şi de femei care în orice timp şi loc să-l ajute să afirme biruinţa sa cu aceleaşi arme ale sale: armele dreptăţii şi adevărului, ale îndurării, iertării şi iubirii. Acesta este mesajul pe care, cu ocazia recentei călătorii apostolice în Camerun şi în Angola, am înţeles să-l port întregului continent african, care m-a primit cu mare entuziasm şi disponibilitate de ascultare. Africa, de fapt, suferă peste măsură din cauza conflictelor crâncene şi interminabile - adesea uitate - care sfâşie şi însângerează diferitele sale naţiuni şi din cauza numărului crescând de fii şi fiice ale sale care sfârşesc pradă foamei, sărăciei, bolii. Acelaşi mesaj îl voi repeta cu putere în Ţara Sfântă unde voi avea bucuria de a mă duce după câteva săptămâni. Dificila dar indispensabila reconciliere, care este premisă pentru un viitor de siguranţă comună şi de convieţuire paşnică, nu va putea să devină realitate decât graţie eforturilor reînnoite, perseverente şi sincere, pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian. Din ţara Sfântă, apoi, privirea se lărgeşte asupra ţărilor limitrofe, asupra Orientului Mijlociu, asupra lumii întregi. Într-un timp de insuficienţă globală de hrană, de confuzie financiară, de sărăcii vechi şi noi, de schimbări climatice, de violenţe şi mizerie care constrâng pe mulţi să lase propriul pământ în căutare de o supravieţuire, de terorism din ce în ce mai ameninţător, de temeri crescânde în prezenţa nesiguranţei zilei de mâine, este urgent a redescoperi perspective capabile să redea speranţă. Nimeni să nu dea înapoi în această bătălie paşnică începută de Paştele lui Cristos, care - o repet - caută bărbaţi şi femei care să ajute să afirme victoria sa prin însăşi armele sale, cele ale dreptăţii şi adevărului, milostivirii, iertări şi iubirii.

Resurrectio Domini, spes nostra! Învierea lui Cristos este speranţa noastră! Aceasta Biserica o proclamă astăzi cu bucurie: anunţă speranţa pe care Dumnezeu a făcut-o tare şi de neînvins înviindu-l pe Isus Cristos din morţi; începe speranţa, pe care ea o poartă în inimă şi vrea să o împartă cu toţi, în orice loc, mai ales acolo unde creştinii îndură persecuţie din cauza credinţei şi a angajării lor pentru dreptate şi pace; invocă speranţa capabilă să suscite curajul binelui şi mai presus de toate atunci cânt costă. Astăzi Biserica cântă „ziua pe care a făcut-o Domnul” şi invită la bucurie. Astăzi Biserica se roată, o invocă pe Maria, Steaua Speranţei, ca să călăuzească umanitatea spre portul sigur al mântuirii care este inima lui Cristos, Victima pascală, Mielul care „a răscumpărat lumea”, Nevinovatul care „ne-a împăcat pe noi păcătoşii cu Tatăl”. Lui, Regelui biruitor, lui Celui răstignit şi înviat, îi strigăm cu bucurie aclamaţia noastră Alleluia!