Iuda şi Petru sunt printre noi

(RV - 6 aprilie 2009) Să medităm la viaţa lui Isus. Liturghia de Marţi din Săptămâna Sfântă ne invită să medităm asupra două lecturi doar în aparenţă lipsite de asemănare: cel de-al doilea cânt al Slujitorului suferind din cartea profetului Isaia capitolul 49, 1-6 şi prezicerea trădării lui Iuda şi lepădării lui Petru, prezentă în Evanghelia după Ioan capitolul 13. Reaşezând ambele lecturi putem ajunge la două reflecţii: una despre Isus şi una despre noi.
Să reflectăm înainte de toate despre Isus. Citim în prima lectură că Dumnezeu l-a chemat de la naşterea sa, l-a consacrat din sânul mamei sale şi l-a pus ca o săgeată preferată în tolba sa. În siguranţă lângă Dumnezeu, Slujitorul său aşteaptă timpul în care Dumnezeu îl va trimite pe pământ, ca să fie lumină popoarelor până la marginile pământului.

Să medităm la viaţa noastră. A doua reflecţie este asupra noastră, cărora ne poate fi aplicat fără nici o forţare liniştit cântul lui Isaia, aplicat mai înainte lui Isus. Putem spune de aceea că „Domnul ne-a chemat încă din sânul mamei şi ne-a consacrat ca să devenim lumină pentru alţii şi să purtăm Evanghelia mântuirii până la marginile pământului.
Tot ceea ce s-a realizat cu noi în Biserică: botezul, mirul şi celelalte sacramente, educaţia primită la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, reparcurgerea în fiecare an - prin ciclul liturgic şi tradiţiile religioase care însoţesc misterele de bucurie, de lumină, de durere şi de slavă ale lui Isus, constituie un ansamblu de semne prin care Dumnezeu ne-a confirmat şi ne confirmă că planurile sale de iubire în privinţa noastră nu s-au schimbat.
Există totuşi un obstacol, care alterează planul armonios al acestui proiect. Examinându-ne cu atenţie pe noi înşine, descoperim că am trădat aşteptările lui Dumnezeu şi că nu ne-am comportat altfel decât Iuda care l-a trădat şi decât Petru care l-a tăgăduit. Dacă ne este greu să ne asemănăm cu Iuda, nu simţim nici o greutate în a înţelege că noi nu suntem diferiţi de Petru care, după ce i-a spus lui Isus: „Doamne, sunt gata să-mi dau viaţa pentru tine” (1n 13,37), cuprins de frică, s-a lepădat de trei ori de el (Cf In 13, 38).
 
O neînţelegere de fond încă nedepăşită. În ceea ce priveşte cauzele trădării lui Iuda, a lepădării lui Petru, dezorientării apostolilor în timpul patimilor Domnului, se pot formula atâtea ipoteze, inteligente sau pură fantazie, dar motivul principal mai mult decât în apostoli se află în Isus: el purta o nouă idee despre Dumnezeu pe care, cât timp a trăit, nu au reuşit să o înţeleagă.
Acea neînţelegere durează şi astăzi. Marea majoritate a oamenilor este dispusă să accepte un Dumnezeu vag, generic care se confundă cu natura şi care să nu vorbească conştiinţelor lor; pentru ei e bine chiar şi un Dumnezeu care să stea în înălţimea inaccesibilă a cerurilor, dar să stea acolo, la distanţă aşa cum se cuvine, departe de furnicarul uman; e bine, până şi un Dumnezeu sever a cărui mânie planează continuu asupra oamenilor şi a istoriei. Dar un Dumnezeu care moare jertfindu-se pentru noi din iubire este de neînţeles. Se crede că a se ocupa de oameni ar fi o înjosire.

Istoria patimilor lui Isus pe care o medităm în aceste zile este istoria unui Dumnezeu care răstoarnă asemenea construcţii religioase ale minţii omeneşti pentru a-i spune omului: „Iată- mă, sunt aici pentru că te iubesc. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru tine”. Dacă nu credem într-un Dumnezeu care ne iubeşte şi ne iubeşte astfel, este pentru noi o mare ocazie pierdută. La urma urmei este şi un soi de zgârcenie, de calicie cu noi înşine.

Aici serviciul audio: