Darul cel mai frumos este răspândirea oriunde a speranţei: părintele Raniero Cantalamessa, în ultima meditaţie din Postul Mare, cu participarea Pontifului

(RV – 3 aprilie 2009) Duhul Sfânt este forţa care ne face mereu să sperăm în ciuda dificultăţilor şi a chinurilor. Astfel a subliniat vineri dimineaţă părintele Raniero Cantalamessa în cea de-a patra şi ultima meditaţie din Postul Mare, desfăşurată în capela Redemptoris Mater, în prezenţa Papei şi a unor membri din Curia Romană.
Duhul Sfânt – a spus predicatorul Casei Pontificale – „dă aripi speranţei noastre”, „ne propulsează”, „ne menţine în mers”, „nu ne permite să ne oprim şi să devenim un popor sedentar”; Duhul Sfânt este „puterea de sus” care „ne face capabili să ducem mântuirea până la marginile pământului”. Este însuşi sufletul speranţei noastre în virtutea căruia – cum spune Benedict al XVI-lea – noi putem trăi şi un prezent dificil, pentru că ştim că acesta conduce spre o ţintă „atât de mare încât să justifice oboseala parcursului”.
• „Avem nevoie de speranţă pentru a trăi şi avem nevoie de Duhul Sfânt pentru a spera! Orice perioadă este bună pentru a spera dar mai ales timpul suferinţei, bine ştiind – scrie apostolul neamurilor – că încercarea aduce răbdare, răbdarea aduce virtute, iar virtutea aduce speranţă. Speranţa este aşadar virtutea cea mai necesară în acest timp de criză pentru lume şi de suferinţă pentru Cristos.
Părintele Cantalamessa semnalează un pericol:
• „Unul din pericolele principale în parcursul spiritual este de a se descuraja în faţa repetării aceloraşi păcate şi al aparentei inutile succesiuni de propuneri şi recăderi. Speranţa ne mântuieşte. Ea ne dă forţa de a o lua mereu de la capăt, de a crede de fiecare dată că va fi momentul just, al adevăratei convertiri. Făcând astfel se va emoţiona inima lui Dumnezeu care va veni în ajutorul nostru cu harul său, ţinând cont de toate momentele în care am avut curajul de a o lua de la capăt”.
Şi îndatorirea creştinului este de a duce lumina într-o lume adesea dominată de întuneric:
• „Nu putem să ne mulţumim cu a avea speranţă doar pentru noi. Duhul Sfânt vrea să facă din noi semănători de speranţă. Nu există dar mai frumos decât acela de a răspândi speranţa în familie, în comunitate, în Biserica locală şi universală. Speranţa este precum anumite produse moderne care regenerează aerul, parfumând tot ambientul”.
Credinţa în Cristos – a concluzionat părintele Cantalamessa – ne invită să „sperăm, să sperăm mereu şi, dacă am sperat deja de o mie de ori şi în zadar, să revenim la a spera din nou!”
Aici serviciul audio: