Sf. Liturghie la Luanda. Benedict al XVI-lea: cine îl vesteşte pe Cristos nu manifestă lipsă de respect faţă de alte culturi şi credinţe, ci oferă un mesaj de viaţă veşnică ce liberează de frica de vrăjitori şi puteri obscure

(RV - 21 martie 2009) Continuă călătoria apostolică internaţională a lui Benedict al XVI-lea în Africa: sâmbătă dimineaţă Papa a prezidat Liturghia euharistică în Biserica São Paulo din Luanda, capitala Angolei.
La omilie, succesorul lui Petru a reafirmat necesitatea evanghelizării: cine este convins de credinţa sa, pentru faptul de a fi experimentat că, fără Cristos, viaţa este incompletă, - a spus - trebuie să fie convins şi de faptul că nu înseamnă lipsă de respect dacă se vesteşte cuiva Evanghelia. Benedict al XVI-lea a vorbit şi despre frica şi teroarea în care trăiesc atâtea persoane care ajung să condamne copiii străzii şi pe cei mai vârstnici ca fiind vrăjitori.

O Liturghie celebrată cu episcopii, preoţii, călugării şi călugăriţele, seminariştii, liderii mişcărilor şi asociaţiilor bisericeşti, catiheţii din Angola şi São Tomé cărora Papa li s-a adresat numindu-i „tovarăşi ai săi tocmiţi cu ziua pentru munca în via Domnului”. Omilia a fost inspirată din lecturile prevăzute de Liturghia sâmbetei din a treia săptămână a Postului Mare cu fragmentul din profetul Osea şi parabola vameşului şi a fariseului din Evanghelia după Luca.

„Să ne dăm silinţa să-l cunoaştem pe Domnul”. Fiii lui Israel se încurajau între ei cu aceste cuvinte, în timp ce erau năvăliţi de necazuri. Acestea se abătuseră asupra lor - explică profetul Osea - deoarece trăiau în necunoaşterea lui Dumnezeu; inima lor era săracă în iubire. Şi singurul medic în stare să-i vindece era Domnul. Mai mult, el însuşi, ca bun medic, le-a deschis rana pentru ca plaga să se vindece. Şi atunci poporul se hotărăşte: „Haideţi să ne întoarcem la Domnul! Căci el ne-a rănit, dar tot el ne va lega rănile” (Os 6,1). În felul acesta s-au putut intersecta mizeria umană şi Mizericordia, Îndurarea divină, care nu doreşte nimic altceva decât să-i primească pe cei sărmani. Vedem aceasta în pagina evanghelică despre istoria celor „doi oameni care s-au dus la templu să se roage”; de aici, unul „s-a întors acasă îndreptăţit”, spre deosebire de celălalt”. Este vorba despre vameşul care stând departe, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul zicând: „Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul” (Lc 18,13).
Omul acesta din urmă - a spus Papa - bate la uşa milostivirii care se deschide şi îl îndreptăţeşte, „căci - conclude Isus - oricine se înalţă va fi smerit, şi oricine se smereşte va fi înălţat” (Lc 18,14).

Despre acest Dumnezeu, bogat în milostivire, ne vorbeşte experienţa personală a Sfântului Paul, patronul oraşului Luanda. Papa a explicat că a dorit să sublinieze bimilenarul naşterii apostolului Paul prin Jubileul paulin în curs, în scopul de a învăţa de la el să-l cunoaştem mai bine pe Isus Cristos. Iată mărturia lăsată de el: „Vrednic de crezare şi de primit cu toată încrederea este cuvântul: ’Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi’, între care eu sunt primul, însă de aceea am găsit îndurare pentru ca Cristos Isus să-şi arate mai întâi în mine toată îndelunga lui răbdare [făcând din mine] un model pentru cei care vor crede în el spre viaţa veşnică” (1Tim 1,15-16).
• „Şi cu scurgerea veacurilor, numărul celor atinşi de har nu a încetat să crească. Tu şi eu suntem dintre ei. Să-i mulţumim Domnului că ne-a chemat să intrăm în această procesiune a timpurilor pentru a ne face să înaintăm spre viitor. Urmându-i pe cei care l-au urmat pe Isus, împreună cu ei îl urmăm pe însuşi Cristos şi astfel intrăm în Lumină.

La acest punct, salutându-i pe cei prezenţi la Sfânta Liturghie episcopul Romei a folosit o expresie foarte eficace adresându-se cu un apelativ în care Papa se consideră unul dintre ei: „Tovarăşii mei tocmiţi cu ziua în via Domnului”.
De altfel, Benedict al XVI-lea aşa se definise pe sine în primul discurs rostit la începutul pontificatului („Iubiţi fraţi şi surori, după marele papă Ioan Paul al II-lea, domnii cardinali m-au ales pe mine, un simplu şi umil lucrător în via Domnului”. În după amiaza zilei de 19 aprilie 2005, la ora locală 18.48).
• „Dragi fraţi şi surori, simt o mare bucurie în a mă afla astăzi în mijlocul vostru, tovarăşi ai mei tocmiţi cu ziua în via Domnului; voi care vă ocupaţi de ea prin grija zilnică pregătind vinul Milostivirii divine şi vărsându-l apoi pe rănile poporului vostru atât de încercat: voi episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe, seminarişti, catiheţi, lideri ai diferitelor mişcări şi asociaţii ai acestei iubite Biserici.

De o importanţă fundamentală în viaţa lui Paul a fost întâlnirea cu Isus când mergea pe drumului spre Damasc: Cristos îi apare ca lumină orbitoare, îi vorbeşte, îl cucereşte. Apostolul l-a văzut pe Isus înviat, adică omul în natura sa perfectă. Atunci s-a petrecut în el o schimbare de perspectivă. De acum înainte el ajunge să vadă orice lucru pornind de la această statură finală a omului în Isus: ceea ce înainte îi părea esenţial şi fundamental, acum pentru el nu este nimic mai mult decât „gunoi”; nu mai este un câştig ci o pierdere, deoarece acum contează doar viaţa în Cristos (Cf Fil 3,7-8). Nu e vorba de o simplă maturizare personală a lui Paul - a explicat Pontiful - ci de moartea pentru sine şi de învierea în Cristos: a murit în el o formă de existenţă; o formă nouă s-a născut în el cu Isus înviat.

Şi din nou îndemnul papei Benedict:
• „Să ne dăm silinţa să-l cunoaştem pe Domnul” Înviat! Cum ştiţi, Isus om desăvârşit este şi adevăratul nostru Dumnezeu. În el, Dumnezeu a devenit vizibil ochilor noştri, pentru a ne face părtaşi ai vieţii sale divine. În acest mod, este inaugurată cu el o nouă dimensiune a existenţei, a vieţii, în care este integrată şi materia şi prin care răsare o lume nouă. Acest salt de calitate în istoria universală pe care Isus l-a înfăptuit în locul nostru şi pentru noi ajunge la fiecare dintre noi prin credinţă şi sacramentul Botezului. De fapt, acest sacrament este moarte şi înviere, transformare într-o viaţă nouă, încât persoana botezată poate să afirme cu Paul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). Trăiesc eu, dar deja nu mai sunt eu. Persoana noastră este integrată într-un Eu mai mare; avem fiecare propriul eu, dar transformat şi deschis spre alţii prin inserarea mea în Altul: în Cristos. Ce s-a petrecut deci în noi? Răspunde Paul: voi aţi devenit una în Cristos Isus (Cf Gal 3,28).
• „Şi, prin intermediul existenţei noastre ’cristifcate’ prin lucrarea şi harul Duhului lui Dumnezeu, încet-încet se completează gestaţia Trupului lui Cristos de-a lungul istoriei”. Papa aici a făcut câteva referinţe la istoria Angolei, de la 1506 înainte, pentru a arăta „cum două etnii atât de diferite - cea banta şi cea lusiade - luzitană - au putut găsi în religia creştină o platformă de înţelegere şi s-au străduit apoi ca această înţelegere să dureze îndelung iar divergenţele - care au existat, şi încă grave - nu au dus la separarea celor două regate.

De fapt, Botezul creştin face astfel ca toţi cei care cred să fie una în Cristos.
• „Astăzi vă revine vouă fraţi şi surori, păşind pe urma acelor eroici şi sfinţi mesageri ai lui Dumnezeu, să-l oferiţi pe Cristos înviat concetăţenilor voştri. Atâţia dintre ei trăiesc sub teroarea spiritelor, a puterilor nefaste de care se cred ameninţaţi; dezorientaţi, ajung să condamne copiii străzii şi chiar pe ce mai vârstnici, deoarece - spun - sunt vrăjitori. Cine poate să se ducă la ei să le spună că Cristos a învins moartea şi toate acele puteri obscure?

Unii obiectează: „Pentru ce nu-i lăsăm în pace? Ei au adevărul lor; noi, adevărul nostru. Să căutăm să convieţuim paşnic, lăsând pe fiecare cum este, să-şi realizeze cât mai bine posibil autenticitatea proprie”. La obiecţie Papa răspunde: dacă noi suntem convinşi şi am trăit experienţa că, fără Cristos, viaţa este incompletă, îi lipseşte o realitate - mai mut realitatea fundamentală - atunci trebuie să fim convinşi şi de faptul că nu facem nici o nedreptate nimănui dacă i-l prezentăm pe Cristos şi îi dăm posibilitatea să găsească, în felul acesta, şi adevărata sa autenticitate, bucuria de a fi găsit viaţa. Mai mult, trebuie să o facem, este o obligaţie a noastră a oferi tuturor posibilitatea de a ajunge la viaţa veşnică.

Să le spunem şi noi la fel ca poporul israelit:„Haideţi să ne întoarcem la Domnul! Căci el ne-a rănit, dar tot el ne va lega rănile” (Os 6,1). Să ajutăm mizeria umană să se întâlnească cu Îndurarea divină. Domnul face din noi prietenii săi, el ni se încredinţează nouă, ne dă Trupul său în Euharistie, ne încredinţează Biserica sa. „Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc”, spune Isus (In 15,14). Acesta să fie angajamentul comun: să facem toţi împreună voinţa sa sfântă: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura”(Mt 16,15). Să îmbrăţişăm voinţa sa, cum a făcut Sfântul Paul: „Dacă vestesc evanghelia (…) este o datorie pentru mine: Vai mie dacă nu vestesc evanghelia” (1Cor 9,16).

Aici serviciul audio: