Papa şi lumea suferinţei: fiecare african şi fiecare suferind este unul din familia lui Simon din Cirene care ajutându-l pe Isus să ducă crucea urcă cu El pe Golgota pentru a învia împreună cu El

(RV - 19 martie 2009) După Liturghia de dimineaţă joi pe stadionul capitalei cameruneze, la ora 16.30 papa Benedict al XVI-lea a întâlnit lumea suferinţei - bolnavii - la Centrul „Cardinal Paul Emile Léger”, Centrul naţional de reabilitare pentru persoane cu handicap, întemeiat în 1972 de cardinalul canadian, arhiepiscop emerit de Montréal, din Compania preoţilor de Saint Sulpice, care, în 1968, terminând ministerul pastoral, s-a retras ca misionar în Africa, unde s-a ocupat de îngrijirea bolnavilor. În 1978 centrul a fost cedat Statului.

Aici Papa s-a adresat în mod special celor care poartă povara bolii şi a suferinţei. „Voi ştiţi că nu sunteţi singuri în suferinţa voastră, deoarece Cristos însuşi este solidar cu cei care suferă. El dezvăluie bolnavilor şi infirmilor locul pe care îl au în inima lui Dumnezeu şi în societate…El ne dezvăluie şi prin gesturi concrete, duioşia şi atenţia sa binevoitoare faţă de toţi cei care au inima frântă şi trupul rănit".

Papa şi-a exprimat apropierea sa nu numai faţă de cei prezenţi, dar şi pentru de toţi „cei care, în casele lor, în spitale, în ambiente specializate sau în dispensare, sunt purtători de handicap, fie motoriu fie mental, celor care în propria carne poartă semnele violenţelor şi războaielor…tuturor bolnavilor, şi în special aici, în Africa, celor care sunt victime ale unor maladii precum SIDA, malaria şi tuberculoza. Sfântul Părinte exprimă recunoştinţa sa pentru angajarea Bisericii catolice în lupta împotriva acestor teribile flageluri, şi încurajează la a continua cu determinare această lucrare urgentă.

În prezenţa unor suferinţe cumplite, noi ne simţim neputincioşi şi nu găsim cuvintele juste. În faţa unui frate sau a unei surori scufundaţi în misterul Crucii, tăcerea respectuoasă şi plină de compasiune, prezenţa noastră susţinută de rugăciune, un gest de duioşie şi de încurajare, o privire, un zâmbet, pot face mult mai mult decât atâtea discursuri.

Această experienţă a fost trăită de un mic grup de bărbaţi şi femei între care Fecioara Maria şi apostolul Ioan, care l-au urmat pe Isus pe culmea suferinţei în patima şi moartea sa pe Cruce. Între aceştia, ne aminteşte Evanghelia, era şi un african, Simon din Cirene. El a fost silit să-l ajute pe Isus să-şi ducă Crucea pe drumul spre Golgota. Acest om, deşi silit, a venit în ajutorul Omului durerilor, abandonat de toţi ai săi şi lăsat pradă violenţei oarbe. Istoria aminteşte deci că un african, un fiu al continentului vostru, a participat prin însăşi suferinţa sa, la chinul infinit al Aceluia care a răscumpărat toţi oamenii, inclusiv pe prigonitorii săi. Simon din Cirene nu putea să ştie că îl avea în faţa ochilor pe Mântuitorul său. El a fost angajat ca să-l ajute; a fost constrâns, silit să o facă. E greu să accepţi să porţi crucea altuia. Doar după înviere el a putut să înţeleagă ceea ce făcuse. Aşa este pentru fiecare dintre noi, fraţi şi surori: în toiul disperării, al revoltei, Cristos ne propune prezenţa sa iubitoare chiar dacă nouă ne este greu să înţelegem că el ne este alături.

Numai biruinţa finală a Domnului ne va dezvălui sensul definitiv al încercărilor noastre.
Nu se poate oare spune că orice african este într-un oarecare mod membru al familiei lui Simon din Cirene? Fiecare african şi fiecare suferind îl ajută pe Cristos să-şi ducă Crucea şi urcă împreună cu El pe Golgota pentru a învia într-o zi împreună cu El. Văzând infamia la care a fost supus Isus, contemplând chipul său pe Cruce, şi recunoscând atrocitatea durerii sale, putem întrevedea cu credinţă, chipul luminos al Celui Înviat care ne spune că suferinţa şi boala nu vor avea ultimul cuvânt în vieţile noastre umane, Eu mă rog, dragi fraţi ţşi surori, pentru ca voi să ştiţi a vă recunoaşte în acest ’Simon din Cirene’. Mă rog, dragi fraţi şi surori bolnavi, pentru ca mulţi ’Simon din Cirene’ să vină la căpătâiul vostru.

În fine, Papa s-a adresat tuturor familiilor, personalului spitalicesc şi tuturor celor care lucrează în lumea sănătăţii. „Însoţindu-i pe cei care suferă cu atenţia şi îngrijirile voastre, voi faceţi un act de caritate şi de iubire pe care Dumnezeu îl recunoaşte: ’Eram bolnav şi m-aţi vizitat’ (Mt 25,36). Vouă, cercetători şi medici, vă revine să puneţi în practică tot ceea ce este legitim pentru a alina durerea; vă revine vouă în primul rând sarcina de a ocroti viaţa umană, de a fi apărătorii vieţii de la concepere până la sfârşitul ei natural. Pentru fiecare om, respectarea vieţii este un drept şi în acelaşi timp o îndatorire, deoarece fiecare viaţă este un dar al lui Dumnezeu.

Încurajez preoţii şi vizitatorii bolnavilor să se angajeze cu prezenţa lor activă şi prietenoasă în pastorala sanitară din spitale sau să asigure o prezenţă bisericească la domiciliu, pentru încurajarea şi sprijinul spiritual al bolnavilor. Potrivit promisiunii sale, Dumnezeu vă răsplăti în cer.