Scrisoarea Papei privind iertarea excomunicării episcopilor consacraţi de mons. Lefebvre: prezentarea documentului trimis tuturor episcopilor catolici

(RV - 12 martie 2009) A fost publicată joi de Sala vaticană de presă Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea către episcopii Bisericii catolice cu privire la iertarea excomunicării celor patru episcopi consacraţi de mons. Lefebvre.
O Scrisoare intensă pentru a aduce „un cuvânt de lămurire” asupra cazului - scrie Papa - care a suscitat în interiorul şi în afara Bisericii Catolice o discuţie de o atare vehemenţă cum de multă vreme nu se mai verificase”. Benedict al XVI-lea vorbeşte despre „perplexităţile” multor episcopi cu referire la revocarea excomunicării, a urgenţei şi oportunităţii ei.

„Unele grupuri”, în schimb - se afirmă în Scrisoare - l-au acuzat „deschis pe Papa că vrea să se întoarcă înapoi, înainte de Conciliu” declanşând „o avalanşă de proteste”, a căror amărăciune a dat la iveală răni vechi”. „O împrejurare nefericită imprevizibilă pentru mine - afirmă Papa - a fost cazul Williamson care s-a suprapus peste iertarea excomunicării”- Astfel „gestul discret de îndurare faţă de patru episcopi, consacraţi în mod valid dar nelegitim, a apărut dintr-odată ca un lucru total diferit: precum dezminţirea împăcării dintre creştini şi evrei” voită de Conciliul Vatican II şi „încă de la început - explică Pontiful - obiectiv al muncii mele teologice personale”.

Cu toate acestea - afirmă Benedict al XVI-lea - „am rămas întristat de faptul că şi catolici, care în fond ar fi putut şti mai bine cum stau lucrurile, au considerat că trebuie să mă lovească cu o ostilitate gata de atac. Tocmai de aceea - adaugă - mulţumesc cu atât mai mult prietenilor evrei care au ajutat la îndepărtarea imediată a neînţelegerii şi la restabilirea atmosferei de prietenie şi de încredere, care - la fel ca în timpul papei Ioan Paul al II-lea - şi în timpul întregii perioade a pontificatului meu a existat şi, mulţumesc lui Dumnezeu, continuă să existe”.

Scrisoarea aminteşte apoi că faptul că Fraternitatea Sfântul Pius al X-lea nu are o poziţie canonică în Biserică - şi de aceea „slujitorii săi de cult nu exercită funcţii legitime în Biserică” - se bazează nu pe raţiuni disciplinare ci doctrinare. Din acest motiv Papa manifestă „intenţia sa de a lega în viitor Comisia Pontificală ’Ecclesia Dei’ - competentă pentru raporturile cu comunităţile tradiţionaliste - cu Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, garantând astfel mai bine şi colegialitatea în proceduri şi în luarea deciziilor. „Prin aceasta este clarificat că problemele care trebuie acum să fie tratate sunt de natură esenţial doctrinară şi privesc mai ales acceptarea Conciliului Vatican II şi magisteriului post-conciliar al papilor”. „Trebuie să fie foarte clar pentru Fraternitate” - continuă Pontiful - că „nu se poate congela autoritatea magisterială a Bisericii la anul 1962”. „Dar unora dintre aceia care se declară mari apărători ai Conciliului - adaugă - trebuie, de asemenea, să li se amintească că Vaticanul II poartă în sine întreaga istorie doctrinară a Bisericii. Cine vrea să fi ascultător faţă de Conciliu, trebuie să accepte credinţa mărturisită în decursul secolelor şi nu poate tăia rădăcinile din care arborele trăieşte”.

În privinţa celor care s-au întrebat dacă revocarea excomunicării a fost realmente un lucru urgent şi prioritar, Papa reafirmă prioritatea pontificatului său: aceea „de a conduce oamenii la Dumnezeu” într-un timp în care în vaste zone ale pământului credinţa este în pericol să se stingă, ecumenismul, dialogul interreligios în serviciul păcii, mărturia carităţii, adică dimensiunea socială a credinţei creştine.

Însă, în faţa acestor mari priorităţi - explică - „un gest umil al unei mâini întinse” a dat naştere „unui adevărat vacarm”. Cu toate acestea - se întreabă Papa - este atât de greşit să ieşi în întâmpinarea fratelui care „are ceva împotriva ta” şi să cauţi împăcarea?”. Este vorba de gesturi - afirmă documentul - care ajută şi la a preveni radicalizarea şi schimba totodată climatul intern al unor comunităţi care tocmai datorită unei mâini întinse pot fi induse să renunţe la accentuarea poziţiilor rigide. În afară de aceasta - se întreabă Benedict al XVI-lea - „poate să ne lase total indiferenţi o comunitate în care se găsesc 491 de preoţi, 215 seminarişti, 6 seminarii, 88 de şcoli, 2 Institute universitare, 117 fraţi călugări, 164 de călugăriţe şi mii de credincioşi? Trebuie într-adevăr să-i lăsăm liniştit să meargă în derivă departe de Biserică? … putem noi pur şi simplu să-i excludem, ca reprezentanţi ai unui grup marginal radical, de la căutarea împăcării şi unităţii? Ce se va alege apoi?”.

Papa vorbeşte despre „multe lucruri distonate” auzite de la lefebvrieni - „îngâmfare şi pedanterie, fixaţie asupra unor aspecte unilaterale”; dar şi „mărturii impresionante de gratitudine”. Însă distonări - afirmă au venit şi din mediul bisericesc. „Uneori - relevă - se are impresia că societatea noastră are nevoie de un grup cel puţin, căruia să nu i se acorde nici o toleranţă; unul împotriva căruia să se poată nestingherit năpusti cu ură. Şi dacă cineva îndrăzneşte să se apropie de el - în acest caz Papa - pierde şi el dreptul la toleranţă şi poate fi tratat şi el cu ură fără teamă şi rezervă”.

Benedict al XVI-lea termină scrisoarea citând invitaţia Sfântului Paul către Galateni la a se iubi şi respecta: „dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi între voi” - spune Apostolul neamurilor - aveţi grijă să nu vă nimiciţi unii pe alţii” (Gal 5,15). Din păcate - a adăugat Papa - acest „a se muşca şi a se mânca” există şi astăzi în Biserică, drept expresie a unei libertăţi rău înţelese”.
„Mereu din nou - încheie - trebuie să învăţăm prioritatea supremă: iubirea”.

Aici serviciul audio: