Comentariul directorului Sălii vaticane de presă pr. Federico Lombardi asupra Scrisorii lui Benedict al XVI-lea către episcopii catolici

(RV - 12 martie 2009) Sala vaticană de presă a publicat joi Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea către episcopii Bisericii catolice cu privire la iertarea excomunicării celor patru episcopi consacraţi de mons. Marcel Lefebvre.
Iată comentariul directorului Sălii vaticane de presă părintele Federico Lombardi asupra acestui document personal şi neobişnuit al lui Benedict al XVI-lea:
• „Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice în legătură cu iertarea excomunicării acordată celor patru episcopi consacraţi de arhiepiscopul Lefebvre”, este un document într-adevăr neobişnuit şi demn de cea mai mare atenţie. Niciodată ca în acest caz până acum în timpul pontificatului său Benedict al XVI-lea nu se exprimase într-un mod atât de personal şi intens asupra unui subiect în dezbaterea publică. Nu există îndoială ca Scrisoarea este a sa de la primul la ultimul cuvânt.

Papa a trăit iniţiativa gestului de iertare a excomunicării şi reacţiile care au urmat, cu evidentă participare şi suferinţă. Vorbeşte despre „o discuţie de o vehemenţă care de multă vreme nu se mai verificase”, şi se simte ţinut să intervină pentru „a contribui la pacea Bisericii”, pe care o vede tulburată.

Cu obişnuita luciditate şi umilinţă recunoaşte limite şi greşeli care au influenţat negativ asupra situaţiei, şi cu mare nobleţe nu atribuie altora responsabilitatea, manifestându-se solidar cu colaboratorii săi. Vorbeşte despre informare insuficientă cu privire la cazul Williamson şi de insuficientă claritate în prezentarea măsurii de iertare a excomunicării şi semnificaţiei ei.

Faptul paradoxal că dintr-un gest care vrea să fie de îndurare şi reconciliere s-a creat în schimb o situaţie de tensiuni acute obligă de fapt la a se întreba pentru a discerne care atitudini spirituale să fie manifestate şi să se adopte în această stare de lucruri.

Primul criteriu asupra căruia Papa cere să se reflecte este porunca împăcării cu „fratele care are ceva împotriva ta”, pe care Domnul o exprimă în Predica de pe Munte. Întrebările Papei devin imperioase, animate de o foarte profundă preocupare pentru unitate. Ele nu pierd sensul realismului întrucât amintesc şi gravele defecte ale atâtor manifestări ale tradiţionaliştilor, dar un realism la fel de critic Papa simte că trebuie să-l păstreze faţă de membrii Bisericii şi societăţii care par să se opună cu iniscutabilă intransigenţă oricărui efort de împăcare sau chiar numai de recunoaştere a unor elemente pozitive în celălalt. Realismul spiritual atinge culmea în evocarea cuvintelor Sfântului Paul din Scrisoarea către Galateni în care îi avertizează „să nu se muşte şi să nu se mănânce între ei”.

Dincolo de erori sau de unele neajunsuri, ce trebuie recunoscute în mod deschis şi depăşite pe cât e posibil, dincolo de o prudenţă umană atentă să evite atingerea unor puncte critice, Papa ne readuce deci cu hotărâre şi curaj la Evanghelie drept criteriu fundamental şi ultim, nu numai al vieţii creştine şi bisericeşti, dar şi al conducerii Bisericii. Numai dintr-o convertire comună la această Evanghelie putem aştepta depăşirea divizărilor, precum şi înţelegerea convergenţei profunde a Tradiţiei şi Conciliului.
La sfârşit înţelegem că actualul nostru Papă, expunându-se în prima persoană şi în situaţiile de criză, ne călăuzeşte să regăsim punctul esenţial, mai profund şi radical, de la care să reluăm mersul.