Emigraţie şi speranţă: un binom inseparabil. Mons. Marchetto la reuniunea internaţională organizată de asociaţia "Caritate şi Politică"

(RV - 26 februarie 2009) "Fiecare istorie de migraţie este legată de speranţa de a găsi în altă parte condiţii mai bune de viaţă pentru sine şi pentru propria familie dar şi de a se putea întoarce într-o zi în propria patrie". A afirmat arhiepiscopul Agostino Marchetto, secretarul Consiliului Pontifical pentru Pastorala Migranţilor şi Itineranţilor, intervenind joi dimineaţă pe tema „Emigraţie şi speranţă” la întâlnirea de studiu promovată de Asociaţia internaţională „Caritate şi Politică”, la sediul organizaţiei „Caritas Internationalis” din Vatican. În timpul întâlnirii, organizate la încheiere unui ciclu de conferinţe asupra Enciclicei lui Benedict al XVI-lea despre speranţă „Spe salvi”, prelatul a observat de fapt că emigraţie şi speranţă formează „un binom inseparabil”.
Dacă „nu poate exista emigraţie fără speranţă şi dorinţa unei vieţi mai bune, de a lăsa în urmă ’desnădejdea’ pentru un loc de muncă ce nu se află şi pentru un viitor imposibil de construit, în acelaşi timp „călătoriile sunt însufleţite de speranţa întoarcerii, deoarece - a observat - ostenelile şi dificila viaţă de migrant par mai uşor de suportat dacă, într-o zi, se va putea întoarce acasă”.
Arhiepiscopul a amintit că Enciclica papală pleacă de la cuvintele pe care Sfântul Paul le adresează comunităţii creştine din Roma „Spe salvi facti sumus”, “am fost mântuiţi în speranţă” (Rm 8,24), “pentru a arăta că în această expresie este cuprins sensul credinţei în Cristos şi, în consecinţă, şi al răscumpărării, tocmai deoarece ea - mântuirea - ne este oferită în speranţă”. Speranţa creştină, observă, “îl priveşte desigur în mod personal pe fiecare dintre noi, mântuirea eu-lui nostru şi viaţa sa în această lume”, dar este şi “speranţă comunitară, speranţă pentru Biserică şi pentru întreaga familie umană, adică este mereu în mod esenţial şi speranţă pentru ceilalţi; numai astfel ea este cu adevărat speranţă şi pentru mine”.
Solicitudinea pastorală a Bisericii faţă de migranţi, a subliniat prelatul, are tocmai această îndatorire şi această forţă, adică de a genera speranţă. Cine pleacă, de altfel, „este în general dispus la tot şi, uneori, trebuie să îndure orice - a constatat - numai să nu fie constrâns să se întoarcă falimentar dintr-o aventură nereuşită”.

„Speranţa umană luminează căile emigraţiei şi face posibil a suporta ani de trudă, munci umilitoare şi condiţii de viaţă prohibitive. Unii dau greş, dar alţii reuşesc şi reconstituie posibilităţi de viaţă pentru sine şi pentru copiii lor, fără a uita că dezvoltarea şi bunăstarea multor ţări, în lume, au fost realizate de migranţi capabili să aibă speranţe, să se nutrească cu visuri şi să creadă în promisiuni”.
„Astfel, ei au dat o contribuţie considerabilă atât ţărilor de origine cât şi celor de primire: se împlinesc astfel şi speranţele naţiunilor şi nu numai cele individuale şi familiale”.

Vestirea speranţei în contexte migratorii, a continuat mons. Marchetto, “mână spre orizonturi inedite”. „Comunităţile noastre creştine trebuie să devină mari în iubirea pe care o dă speranţa şi care merge dincolo de speranţele pământeşti, deşi legitime, căci acestea din urmă sunt de aşa natură încât, odată împlinite, sunt deja depăşite şi nu reuşesc să impregneze cu acea bucurie care poate veni doar de Sus, de la Cel veşnic”.

Arhiepiscopul secretar al Consiliului Pontifical pentru Pastorala Migranţilor a adresat apoi un gând către Fecioara Maria „icoană vie a femeii migrante”: „Ea îl dă la lumină pe Fiul său departe de casă şi este nevoită să fugă în Egipt. Devoţiunea populară o consideră prin urmare pe Maria, şi pe bună dreptate, ca Maica Domnului Călăuzitoare”, aceia care îi însoţeşte pe migranţi pe drumurile neumblate ale unei lumi necunoscute. (după ZENIT.org)