Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a din Timpul liturgic ordinar, an B: V indecarea
unui lepros
(RV - 14 februarie 2009) E Ziua Domnului, ziua săptămânală
a Paştelui. Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, încă de la începutul Liturghiei
ne îndreptăm privirea spre Dumnezeu Tatăl şi însufleţiţi de Duhul Sfânt Domnul şi
de viaţă dătătorul spunem cu Psalmul 30,3-4: „Fii pentru mine, Doamne, o stâncă
ocrotitoare, o cetate unde să-mi găsesc scăparea! Pentru numele
tău, povăţuieşte-mă şi călăuzeşte-mă!” Domnul ascultă
rugăciunea. Şi Dumnezeu, la glasul fiilor adoptivi care îl invocă împreună
cu Fiul său unul-născut, se ridică şi caută cu privirea, se apropie şi îşi pleacă
urechea la rugăciunea celui smerit, întinde o mână celui bolnav pentru a-l ridica
din patul suferinţei redându-i integritatea chipului şi asemănării cu El. Aşa se poartă
Dumnezeu cu oamenii. Ştim acest lucru din Evanghelia acestei duminici luată din capitolul
5 al Evangheliei după Sfântul Marcu. Aproape tot capitolul cuprinde informaţii despre
vindecări de bolnavi şi izgoniri de duhuri necurate. Isus îşi începe viaţa publică
aplecându-se cuprins de compasiune asupra unei lumi chinuite şi desfigurate de consecinţele
păcatului, de mizerie şi de suferinţă. În viaţa publică
sub ceruri deschise. După primirea botezului în râul Iordan unde a văzut cerurile
deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui şi după ce a stat în pustiu
patruzeci de zile fiind ispitit de Satana, şi acolo era împreună cu fiarele iar îngerii
îi slujeau, Isus venind în Galileea îşi începe viaţa publică. Purta cu el viziunea
luminoasă a cerurilor deschise şi bucuria Împărăţiei care îl fac să meargă în întâmpinarea
oamenilor, a fraţilor săi, pentru a le vesti sărbătoarea comuniunii cu Dumnezeu.
Ultimul
act de binefacere într-o zi de sâmbătă. Însă încă de la început Isus se loveşte
de problema suferinţei umane, a durerii, a unei lumi bolnave. Respins în pustiu de
către Isus, Satana îl sfidează oarecum pe învingător făcându-l să vadă consecinţele
lucrării sale devastatoare, pretinde să-i arate că nu a încetat să comande în lume.
Evident, un act provocator, o reluare a luptei, folosind alte arme. În acest context,
evanghelistul Marcu descrie o zi de sâmbătă petrecută de Isus la Cafarnaum. După eliberarea
unui om stăpânit de un duh necurat în sinagoga oraşului, după vindecarea soacrei lui
Petru şi numeroasele tămăduiri în faţa casei acestuia, seara la asfinţitul soarelui,
ultimul act de binefacere, în acea zi de sâmbătă, vindecarea unui lepros.În Isus din Nazaret lucrează mâna lui Dumnezeu; Dumnezeu a vizitat poprul său.
Lepra
în Israel. Leprei, care în Orientul antic era foarte răspândită, Legea lui
Moise îi dedică două capitole, 13 şi 14 din cartea Leviticului. Prima lectură din
Liturghia duminicii propune un fragment din capitolul 13,1-2.45-46: „Domnul, vorbind lui Moise şi fratelui său Aron, le-a spus:"Când unui om îi apare pe piele o tumoare, o inflamaţie sau o pată de
culoare deschisă, care îl face suspect de lepră, să fie trimis la preotul
Aron sau la un preot dintre fii săi.Leprosul, cel atins
de această boală, să poarte haine sfâşiate şi părul zbârlit, să-şi acopere partea
de sus a feţei până la buze şi să strige: "Necurat! Necurat!"Cât timp va avea această boală va fi necurat. De aceea va locui separat,
locuinţa lui va fi în afara taberei".
Mutilând trupul omului şi desfigurându-i
faţa, lepra părea că desfigurează şi şterge chipul lui Dumnezeu imprimat în fiecare
fiinţă umană prin creaţie (Gen 1,27). Deşi o cunoşteau de secole, pentru evrei
lepra rămânea cea mai îngrozitoare dintre boli. Istoricul Iosif Flaviu, care a trăit
în timpul când se redactau evangheliile, a scris că bolnavii de lepră „erau întru
totul asemenea cadavrelor” (Antichităţi iudaice III,11,3). Bolnavului de lepră
i se aplica un tratament similar; desfigurat fizic, era izolat de societate, ca un
lovit de Dumnezeu ce trebuia proscris. Aşa prevedea legea.
Numai Mesia
poate vindeca de lepră. El care avea să readucă pământul şi
omul la starea Paradisului pământesc, doar el avea să fie în stare să distrugă pentru
totdeauna acest rău. Povestind întâlnirea lui Isus cu leprosul, Marcu scrie că lui
Isus i s-a făcut milă, sau cum se citeşte în unele manuscrise „s-a încruntat”. Văzând
starea mizerabilă a omului, Isus s-a indignat şi neputând suporta acea situaţie l-a
vindecat. Apoi i-a poruncit să împlinească dispoziţiile rituale prescrise de legea
mozaică pentru a pune capăt izolării civile şi religioase la care fusese supus pe
durata cât avea calitatea de lepros. Citim la Sfântul Marcu 1.40-45: În
zilele acelea, un lepros a venit la Isus, a îngenuncheat
în faţa lui şi l-a rugat: "Dacă vrei, poţi să mă cureţi". Făcându-i-se milă de el,
şi-a întins mâna, l-a atins şi i-a zis: "Vreau, curăţă-te!" Imediat
s-a îndepărtat lepra de la el şi s-a vindecat. Isus i-a poruncit să plece şi l-a făcut
atent: "Să nu spui o vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca mărturie
a vindecării tale jertfa de curăţire pe care a prescris-o Moise". Omul însă a plecat
şi a povestit cele întâmplate peste tot, aşa încât Isus nu mai putea să se arate în
public în nici o cetate; era obligat să rămână în locuri pustii, dar şi aici oamenii
veneau la el de pretutindeni.”
Sfidarea din partea celui rău.
Ca şi cum tot răul din lume s-ar strânge în jurul lui Isus pentru a-l sfida: Iată,
vindeci unu, zece, o sută, şi iar unul şi apoi o mie. Dar nu-ţi va ajunge toată viaţa
ca să-i vindeci pe toţi!...De tine nu mă pot atinge, dar în aceştia, victoria este
a mea. E replica ispititorului. De aceea în faţa bolnavului de lepră care vine şi-l
roagă căzând în genunchi, lui Isus i se face milă, îşi întinde mâna binefăcătoare
şi îl atinge: îi redă sănătatea şi integritatea fizică iar apoi schimbă brusc atitudinea,
devine sever: "Să nu spui o vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca
mărturie a vindecării tale jertfa de curăţire pe care a prescris-o Moise".
Şi
oamenii veneau la el de pretutindeni: conclude evanghelistul. Rugămintea leprosului
se întâlneşte cu voinţa profundă şi calmă a lui Isus de a-i vindeca pe toţi. Mâna
lui se întinde spontan în gest de vindecare dar gândul că cel rău va continua să roadă
şi să sape răni adânci în trupul atâtor fraţi şi surori, îl nelinişteşte. Răul sub
toate formele, vechiul duşman răpus în pustiu e prezent pretutindeni. Iar un taumaturg
nu învinge niciodată în mod definitiv. Şi aici se profilează umbra crucii. Citim la
Matei capitolul 8: „El a purtat durerile noastre, a fost împovărat cu suferinţele
noastre”. Numai luând asupra sa durerea lumii, moartea va fi pe deplin învinsă. "Vreau,
curăţă-te!", i-a spus Isus leprosului. Dar întâlnirea lui
Isus cu bolnavii de lepră care îl invocă cerându-i vindecarea, dezvăluie totodată
atitudinea şi comportamentul cu totul nou, adoptate de Isus în raport cu prescripţiile
din Legea veche. Erau măsuri sanitare de prevenire a contaminării dar în acelaşi timp
un reflex al concepţiei despre boală. Rabinii învăţau că la originea oricărei boli
se află o crimă a cărei dimensiune se putea deduce din gravitatea bolii. De aici,
obligaţia strictă a izolării de ceilalţi. Prezenţa leproşilor în comunitate
constituia un pericol fizic şi moral. Constatarea vindecării de către preoţi
însemna încetarea pericolului de contaminare. De altfel, dacă un lepros îndrăznea
să se apropie de comunitatea celor sănătoşi, aceştia puteau să-l abată din cale aruncând
în el cu pietre.
Isus atinge bolnavul de lepră. În schimb Isus
îi permite leprosului să se apropie de el, mai mult face acel gest de neimaginat pentru
un evreu: îl atinge cu mâna. Este salvatorul, mântuitorul trimis de Dumnezeu, căruia
nu-i este teamă de contaminare. Mai mult va spune să „nu au nevoie de medic cei sănătoşi,
ci cei bolnavi şi că nu a venit pentru cei drepţi ci pentru cei păcătoşi.
Şi
oamenii veneau la el de pretutindeni. Prezentându-ne înaintea
Domnului la Sfânta Liturghie, fiecare credincios găseşte motiv suficient pentru a
striga cu omul din evanghelie: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. „Necurat,
necurat”, în semn de avertizare, este ceea ce omul ar trebui să
strige în inima sa ori de câte ori aflându-se în stare de păcat pune în primejdie
sănătatea spirituală a comunităţii bisericeşti. Ar trebui să cadă cât mai curând posibil
la picioarele lui Isus spunându-i cu încredere în sacramentul Reconcilierii
sau Pocăinţei: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Lucrarea binefăcătoare
a lui Isus, Mântuitorul omului, continuă astăzi în lume, prin mâinile ucenicilor săi
care acţionează în numele lui Isus şi al Bisericii sale, comunitate de credinţă, de
speranţă şi de dragoste. Fireşte, asemenea Apostolului Paul care spune clar - oare
Paul a fost răstignit pentru voi - ucenicul nu poate lua asupra sa păcatele oamenilor,
dar poate să primească pe toţi cei care suferă în trup şi în suflet, vindecându-i
cu puterea care vine de la Cristos. Apropierea de cei în suferinţă este o adevărată
slujire ce poate ajunge până la o participare la suferinţele lui Cristos. Creştinilor
din Corint în prima sa scrisoare (10,31-33; 11), Paul le cere să-i urmeze exemplul:
„Fraţilor,fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi
altceva, totul să faceţi spre slava lui Dumnezeu.Să nu fiţi
piatră de poticneală pentru nimeni: nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru
Biserica lui Dumnezeu.Faceţi ca mine: în toate împrejurările, mă străduiesc
să le fiu tuturor pe plac, căutând nu folosul meu, ci acela al tuturor, pentru ca
să ajung la mântuire. Mergeţi pe urmele mele, aşa cum eu
merg pe urmele lui Cristos”. Duminică plăcută, iubiţi ascultători!
(Radio
Vatican, 12/13 februarie 1994, text uşor revizuit în data de 14 februarie 2009)