Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a din Timpul liturgic ordinar, an B: V indecarea unui lepros

(RV - 14 februarie 2009) E Ziua Domnului, ziua săptămânală a Paştelui. Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, încă de la începutul Liturghiei ne îndreptăm privirea spre Dumnezeu Tatăl şi însufleţiţi de Duhul Sfânt Domnul şi de viaţă dătătorul spunem cu Psalmul 30,3-4: „Fii pentru mine, Doamne, o stâncă ocrotitoare, o cetate unde să-mi găsesc scăparea! Pentru numele tău, povăţuieşte-mă şi călăuzeşte-mă!”
 
Domnul ascultă rugăciunea. Şi Dumnezeu, la glasul fiilor adoptivi care îl invocă împreună cu Fiul său unul-născut, se ridică şi caută cu privirea, se apropie şi îşi pleacă urechea la rugăciunea celui smerit, întinde o mână celui bolnav pentru a-l ridica din patul suferinţei redându-i integritatea chipului şi asemănării cu El. Aşa se poartă Dumnezeu cu oamenii. Ştim acest lucru din Evanghelia acestei duminici luată din capitolul 5 al Evangheliei după Sfântul Marcu. Aproape tot capitolul cuprinde informaţii despre vindecări de bolnavi şi izgoniri de duhuri necurate. Isus îşi începe viaţa publică aplecându-se cuprins de compasiune asupra unei lumi chinuite şi desfigurate de consecinţele păcatului, de mizerie şi de suferinţă.
 
În viaţa publică sub ceruri deschise. După primirea botezului în râul Iordan unde a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui şi după ce a stat în pustiu patruzeci de zile fiind ispitit de Satana, şi acolo era împreună cu fiarele iar îngerii îi slujeau, Isus venind în Galileea îşi începe viaţa publică.
Purta cu el viziunea luminoasă a cerurilor deschise şi bucuria Împărăţiei care îl fac să meargă în întâmpinarea oamenilor, a fraţilor săi, pentru a le vesti sărbătoarea comuniunii cu Dumnezeu.

Ultimul act de binefacere într-o zi de sâmbătă. Însă încă de la început Isus se loveşte de problema suferinţei umane, a durerii, a unei lumi bolnave. Respins în pustiu de către Isus, Satana îl sfidează oarecum pe învingător făcându-l să vadă consecinţele lucrării sale devastatoare, pretinde să-i arate că nu a încetat să comande în lume. Evident, un act provocator, o reluare a luptei, folosind alte arme.
În acest context, evanghelistul Marcu descrie o zi de sâmbătă petrecută de Isus la Cafarnaum. După eliberarea unui om stăpânit de un duh necurat în sinagoga oraşului, după vindecarea soacrei lui Petru şi numeroasele tămăduiri în faţa casei acestuia, seara la asfinţitul soarelui, ultimul act de binefacere, în acea zi de sâmbătă, vindecarea unui lepros. În Isus din Nazaret lucrează mâna lui Dumnezeu; Dumnezeu a vizitat poprul său.

Lepra în Israel. Leprei, care în Orientul antic era foarte răspândită, Legea lui Moise îi dedică două capitole, 13 şi 14 din cartea Leviticului. Prima lectură din Liturghia duminicii propune un fragment din capitolul 13,1-2.45-46:
„ Domnul, vorbind lui Moise şi fratelui său Aron, le-a spus: "Când unui om îi apare pe piele o tumoare, o inflamaţie sau o pată de culoare deschisă, care îl face suspect de lepră, să fie trimis la preotul Aron sau la un preot dintre fii săi. Leprosul, cel atins de această boală, să poarte haine sfâşiate şi părul zbârlit, să-şi acopere partea de sus a feţei până la buze şi să strige: "Necurat! Necurat!" Cât timp va avea această boală va fi necurat. De aceea va locui separat, locuinţa lui va fi în afara taberei".

Mutilând trupul omului şi desfigurându-i faţa, lepra părea că desfigurează şi şterge chipul lui Dumnezeu imprimat în fiecare fiinţă umană prin creaţie (Gen 1,27). Deşi o cunoşteau de secole, pentru evrei lepra rămânea cea mai îngrozitoare dintre boli. Istoricul Iosif Flaviu, care a trăit în timpul când se redactau evangheliile, a scris că bolnavii de lepră „erau întru totul asemenea cadavrelor” (Antichităţi iudaice III,11,3). Bolnavului de lepră i se aplica un tratament similar; desfigurat fizic, era izolat de societate, ca un lovit de Dumnezeu ce trebuia proscris. Aşa prevedea legea.

Numai Mesia poate vindeca de lepră. El care avea să readucă pământul şi omul la starea Paradisului pământesc, doar el avea să fie în stare să distrugă pentru totdeauna acest rău. Povestind întâlnirea lui Isus cu leprosul, Marcu scrie că lui Isus i s-a făcut milă, sau cum se citeşte în unele manuscrise „s-a încruntat”. Văzând starea mizerabilă a omului, Isus s-a indignat şi neputând suporta acea situaţie l-a vindecat. Apoi i-a poruncit să împlinească dispoziţiile rituale prescrise de legea mozaică pentru a pune capăt izolării civile şi religioase la care fusese supus pe durata cât avea calitatea de lepros.
Citim la Sfântul Marcu 1.40-45:
În zilele acelea, un lepros a venit la Isus, a îngenuncheat în faţa lui şi l-a rugat: "Dacă vrei, poţi să mă cureţi". Făcându-i-se milă de el, şi-a întins mâna, l-a atins şi i-a zis: "Vreau, curăţă-te!" Imediat s-a îndepărtat lepra de la el şi s-a vindecat. Isus i-a poruncit să plece şi l-a făcut atent: "Să nu spui o vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca mărturie a vindecării tale jertfa de curăţire pe care a prescris-o Moise". Omul însă a plecat şi a povestit cele întâmplate peste tot, aşa încât Isus nu mai putea să se arate în public în nici o cetate; era obligat să rămână în locuri pustii, dar şi aici oamenii veneau la el de pretutindeni.”

Sfidarea din partea celui rău. Ca şi cum tot răul din lume s-ar strânge în jurul lui Isus pentru a-l sfida: Iată, vindeci unu, zece, o sută, şi iar unul şi apoi o mie. Dar nu-ţi va ajunge toată viaţa ca să-i vindeci pe toţi!...De tine nu mă pot atinge, dar în aceştia, victoria este a mea. E replica ispititorului. De aceea în faţa bolnavului de lepră care vine şi-l roagă căzând în genunchi, lui Isus i se face milă, îşi întinde mâna binefăcătoare şi îl atinge: îi redă sănătatea şi integritatea fizică iar apoi schimbă brusc atitudinea, devine sever: "Să nu spui o vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca mărturie a vindecării tale jertfa de curăţire pe care a prescris-o Moise".

Şi oamenii veneau la el de pretutindeni: conclude evanghelistul. Rugămintea leprosului se întâlneşte cu voinţa profundă şi calmă a lui Isus de a-i vindeca pe toţi. Mâna lui se întinde spontan în gest de vindecare dar gândul că cel rău va continua să roadă şi să sape răni adânci în trupul atâtor fraţi şi surori, îl nelinişteşte. Răul sub toate formele, vechiul duşman răpus în pustiu e prezent pretutindeni. Iar un taumaturg nu învinge niciodată în mod definitiv. Şi aici se profilează umbra crucii. Citim la Matei capitolul 8: „El a purtat durerile noastre, a fost împovărat cu suferinţele noastre”. Numai luând asupra sa durerea lumii, moartea va fi pe deplin învinsă.
 
"Vreau, curăţă-te!", i-a spus Isus leprosului.
Dar întâlnirea lui Isus cu bolnavii de lepră care îl invocă cerându-i vindecarea, dezvăluie totodată atitudinea şi comportamentul cu totul nou, adoptate de Isus în raport cu prescripţiile din Legea veche. Erau măsuri sanitare de prevenire a contaminării dar în acelaşi timp un reflex al concepţiei despre boală. Rabinii învăţau că la originea oricărei boli se află o crimă a cărei dimensiune se putea deduce din gravitatea bolii. De aici, obligaţia strictă a izolării de ceilalţi. Prezenţa leproşilor în comunitate constituia un pericol fizic şi moral. Constatarea vindecării de către preoţi însemna încetarea pericolului de contaminare. De altfel, dacă un lepros îndrăznea să se apropie de comunitatea celor sănătoşi, aceştia puteau să-l abată din cale aruncând în el cu pietre.

Isus atinge bolnavul de lepră. În schimb Isus îi permite leprosului să se apropie de el, mai mult face acel gest de neimaginat pentru un evreu: îl atinge cu mâna. Este salvatorul, mântuitorul trimis de Dumnezeu, căruia nu-i este teamă de contaminare. Mai mult va spune să „nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci cei bolnavi şi că nu a venit pentru cei drepţi ci pentru cei păcătoşi.

Şi oamenii veneau la el de pretutindeni.
Prezentându-ne înaintea Domnului la Sfânta Liturghie, fiecare credincios găseşte motiv suficient pentru a striga cu omul din evanghelie: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. „Necurat, necurat”, în semn de avertizare, este ceea ce omul ar trebui să strige în inima sa ori de câte ori aflându-se în stare de păcat pune în primejdie sănătatea spirituală a comunităţii bisericeşti. Ar trebui să cadă cât mai curând posibil la picioarele lui Isus spunându-i cu încredere în sacramentul Reconcilierii sau Pocăinţei: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Lucrarea binefăcătoare a lui Isus, Mântuitorul omului, continuă astăzi în lume, prin mâinile ucenicilor săi care acţionează în numele lui Isus şi al Bisericii sale, comunitate de credinţă, de speranţă şi de dragoste. Fireşte, asemenea Apostolului Paul care spune clar - oare Paul a fost răstignit pentru voi - ucenicul nu poate lua asupra sa păcatele oamenilor, dar poate să primească pe toţi cei care suferă în trup şi în suflet, vindecându-i cu puterea care vine de la Cristos. Apropierea de cei în suferinţă este o adevărată slujire ce poate ajunge până la o participare la suferinţele lui Cristos.
Creştinilor din Corint în prima sa scrisoare (10,31-33; 11), Paul le cere să-i urmeze exemplul: „Fraţilor, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, totul să faceţi spre slava lui Dumnezeu. Să nu fiţi piatră de poticneală pentru nimeni: nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu. Faceţi ca mine: în toate împrejurările, mă străduiesc să le fiu tuturor pe plac, căutând nu folosul meu, ci acela al tuturor, pentru ca să ajung la mântuire. Mergeţi pe urmele mele, aşa cum eu merg pe urmele lui Cristos”.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători!

(Radio Vatican, 12/13 februarie 1994, text uşor revizuit în data de 14 februarie 2009)

Aici serviciul audio: