Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Timpul liturgic ordinar, anul B: Isus, profet cu autoritate la catedra lui Moise

(RV - 31 ianuarie 2009) E Ziua Domnului…”Când auziţi glasul Domnului, deschideţi inimile voastre!” Îndemnul de a asculta glasul Domnului nu doar cu urechile ci cu inima, este refrenul cântat de adunarea credincioşilor la psalmul responsorial, în sensul de răspuns la prima lectură propusă de Liturghia duminicii a IV-a din Timpul ordinar. Este vorba de psalmul 94/95, cel mai recitat dintre toţi cei 150 care alcătuiesc Psaltirea. Şi vom vedea de ce.

Purificarea inimii pentru întâlnirea cu Domnul. Fiind un fel de examen de conştiinţă cerut înainte de a intra în templu, psalmul 94/95 a devenit în iudaism una din rugăciunile „de intrare” în ziua sâmbetei, şi de aceea este recitat de evreii credincioşi în fiecare vineri seară la asfinţitul soarelui, adică la începutul sărbătorii. Înainte de a se prezenta în faţa lui Dumnezeu, poporul evreu trebuie continuu să facă marea alegere între fidelitate şi infidelitate şi numai astfel va putea intra în odihna Domnului reprezentată de momentul liturgic actual exprimat prin cuvântul „astăzi”.

Prin scrisoarea către Evrei, creştinismul a oferit o primă interpretare a acestui Psalm în sens escatologic: locul de odihnă de la care se exclude datorită infidelităţii este deplina comuniune cu Dumnezeu în templul ceresc şi nu pământul Canaanului spre care poporul se îndrepta călătorind prin pustiu după ieşirea di Egipt. De aceea psalmul 94/95 a devenit invitatoriu, rugăciunea-invitaţie la începutul Liturgiei creştine a orelor, oficiată zilnic în numele Bisericii de către preoţi, dar şi de călugări şi călugăriţe, precum şi de laici tot mai numeroşi, chemând în cor la preamărirea lui Dumnezeu, Creatorul a toate, Salvatorul şi Păstorul poporului său.
„Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm cu bucurie către stânca mântuirii noastre, să mergem înaintea lui cu cântece de laudă şi în cântări de psalmi să-l preamărim.
Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa lui, să îngenunchem înaintea Domnului, creatorul nostru, căci el este Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul păstorit de dânsul, turma pe care mâna lui o povăţuieşte.
O, de aţi asculta astăzi glasul lui:"Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca înziua de la Massa în pustiu, acolo m-au pus la încercare părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele.

”Când auziţi glasul Domnului, deschideţi inimile voastre!”
Astăzi ca şi în vremea lui Isus, pretutindeni în lume domneşte o mare nesiguranţă spirituală. Criza prin care trece societatea la nivel mondial este mai întâi una morală şi apoi economică: se aude repetându-se la diferite niveluri. Simt nevoia unei călăuze sigure nu numai tinerii în căutarea identităţii lor, cum este şi firesc, dar şi cei vârstnici. Dezorientarea apare generală şi pentru raţiuni diferite. Fiecare poate constata aceasta privind situaţia din jurul său.
Lecturile liturghiei duminicale oferă prilejul de a asculta glasul Domnului, Păstorul şi Călăuza noastră sigură. Să deschidem deci inimile noastre!

Isus din Nazaret la catedra lui Moise. În Evanghelia după Marcu vedem mulţimile uimite de faptul că Isus propune „o învăţătură nouă, vestită cu autoritate”: „cei care îl ascultau erau uimiţi de învăţătura lui, căci el învăţa ca unul care are putere, şi nu în felul cărturarilor.” (Mc 1,22); mai mult, „el porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun” (Mc 1,27).

Marcu povesteşte că Isus, imediat după botez, parcurgea Galileea spunând: „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”, şi că îndată patru pescari, părându-li-se interesantă propunerea, au lăsat toate şi l-au urmat.

Dar, înainte ca cititorii săi să se întrebe „care este relaţia dintre Isus şi ebraism, între Evanghelie şi străvechile tradiţii ale lui Israel?”, evanghelistul îl prezintă pe Isus care intră în sinagoga din Cafarnaum într-o zi de sâmbătă, ia loc şi începe să înveţe. Marcu nu explică cum a ajuns la catedră, dacă a fost sau nu invitat, şi nici pasajul din Scriptură pe care l-a comentat, toate acestea părându-i ca fiind aspecte nesemnificative. Interesant pentru el era faptul că Isus stă la catedra lui Moise cu o autoritate foarte diferită de cea a cărturarilor care erau învăţătorii oficiali ai lui Israel. De fapt, el este Învăţătorul prin excelenţă, unicul împuternicit de Dumnezeu Tatăl să interpreteze de acum înainte gândul său exprimat în Scripturile sacre şi să comunice oamenilor voinţa sa.
 
Este împlinirea unei profeţii de demult, despre care citim în cartea Deuteronomului 18, 15-20.
^„Moise a spus poporului: "Domnul Dumnezeul vostru va ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca mine; voi să ascultaţi de el, căci voi l-aţi cerut Domnului Dumnezeului vostru pe muntele Horeb, în ziua adunării, când aţi spus: "Nu vreau să mai aud vocea Domnului Dumnezeului meu, nu vreau să mai văd acest mare foc, pentru că nu vreau să mor". Domnul mi-a spus atunci: "Au dreptate. Eu voi face să se ridice din mijlocul fraţilor lor un profet ca tine, voi pune cuvintele mele pe buzele lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci eu. Dacă cineva nu va asculta cuvintele pe care acest profet le va rosti în numele meu, eu însumi îl voi trage la răspundere. Dar şi un profet care ar îndrăzni să spună în numele meu un cuvânt pe care nu i l-am poruncit, sau va vorbi în numele altor zei, acel profet va trebui să moară".

"Domnul Dumnezeul vostru va ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca mine.”
„În Cartea Deuteronomului întâlnim o promisiune care este complet diferită de speranţa mesianică a celorlalte cărţi ale Vechiului Testament. Ea este însă de o importanţă decisivă pentru a înţelege figura lui Isus. Nu este promis un rege al lui Israel şi al lumii, un nou David, ci un nou Moise; acesta, însă, este considerat profet. Spre deosebire de lumea religiilor din jur, categoria „profet” este văzută aici ca ceva particular şi diferit, care ca atare există numai în Israel. Toate religiile urmăresc nu numai să răspundă la provenienţa noastră ci vor, într-un anume mod, să ridice vălul care acoperă viitorul”. Scrie Benedict al XVI-le în introducerea cărţii sale „Isus din Nazaret" apărută în 2006 dar netradusă încă, din păcate, şi în limba română.

 
Profetul, conştiinţa trează a unui popor. În istoria religioasă a tuturor popoarelor, profetul ocupă un loc important. În numele lui Dumnezeu, el se străduieşte nu atât să prevadă viitorul, cât să lumineze prezentul şi voinţa lui Dumnezeu astăzi, să descopere forţele tainice care influenţează cursul evenimentelor actuale. Nu posedă o luciditate înnăscută a minţii, dar se bucură de o comuniune particulară, de o prietenie strânsă cu Dumnezeu, care îi îngăduie să descifreze evenimentele în semnificaţia lor adevărată. Şi ştim bine că profeţii sunt sufletul istoriei biblice, păzitorii adevărului, tutorii dreptăţii şi ordinei morale. Între popor şi autorităţi, între cei din urmă şi cei dintâi, între mulţime şi conducători, politici şi religioşi, se ridică ei, profeţii, gata mereu să amintească tuturor datoriile proprii, să frâneze abuzurile, lipsa de moderaţie, să scuture din amorţeală şi nepăsare. Sunt conştiinţa trează a unui neam.

Observăm că după Moise, s-a ridicat Samuel, apoi Ilie, Elizeu, Amos, Isaia, Ieremia şi ceilalţi pentru a-i apăra pe compatrioţi de samavolniciile suveranilor şi de complicii lor. Oameni ai lui Dumnezeu, profeţii sunt totodată oameni ai poporului care ridică glasul în numele lui Dumnezeu, în apărarea văduvei, a orfanului şi a străinului. Astfel, în apărarea lui Urie de patimile lui David se ridică profetul Natan, după cum Ilie se va ridica împotriva nelegiuirilor regelui Ahab şi a soţiei sale Isabela.

Isus, profetul anunţat de Dumnezeu prin Moise. Revenim la grija lui Moise care îşi pregăteşte succesiunea. "Domnul Dumnezeul vostru va ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca mine; voi să ascultaţi de el”(Dt 18,15). „…voi pune cuvintele mele pe buzele lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci eu”(Dt 18,18b).

Se aştepta deci pe vremea lui Isus apariţia acestui profet. Ne amintim aici de episodul în care Ioan Botezătorul este întrebat de preoţii şi leviţii trimişi de la Ierusalim: „Cine eşti tu?... Eşti tu profetul? (cf In 1, 19.21).

În acest climat de aşteptare se situează momentul evanghelic descris cu mare concizie şi extraordinară incisivitate de Sfântul Marcu 1, 21-28.
Însoţit de ucenicii săi, Isus a sosit la Cafarnaum. Aici, fiind zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi a început să înveţe. Cei care îl ascultau erau uimiţi de învăţătura lui, căci el învăţa ca unul care are putere, şi nu în felul cărturarilor. În sinagoga lor era un om stăpânit de un duh necurat, care a început să strige: "Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Eu ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!" Atunci, Isus l-a dojenit cu asprime: "Taci şi ieşi din omul acesta!" Duhul necurat l-a scuturat cu putere şi a ieşit din el, scoţând un strigăt puternic. Toţi au rămas înmărmuriţi şi au început să se întrebe unii pe alţii: "Ce înseamnă aceasta? Iată o învăţătură nouă, vestită cu autoritate, el porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun!" Şi faima lui s-a răspândit cu repeziciune în toate împrejurimile Galileii.

O învăţătură nouă, un mesaj diferit, răscolitor, plin de viaţă, de însăşi viaţa lui Dumnezeu. Un mesaj ce se impune prin sine ce pătrunde în adâncul sufletelor, atinge conştiinţele, zguduie, mişcă inimile. Isus este învăţătorul, adevăratul profet anunţat de Moise: vorbeşte cu autoritate divină; cere credinţă, ascultare, supunere. Învaţă cu autoritate, unind cuvintele sale cu puterea care se manifestă în supunerea duhurilor necurate. Este adevăratul „profet puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” cum îl defineşte evanghelistul Luca (24,19), în episodul celor doi ucenici în drum spre Emaus. Preocuparea lui nu este aceea de a informa oamenii cu referire la un maestru, la o şcoală, ci să salveze chiar şi de relele ce par de neînvins. Zguduiut de cuvântul lui Isus, Satana se vede descoperit şi caută să pareze pronunţând numele adversarului. „Eu ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!”. Dar Isus îl reduce la tăcere, fără rugăminţi şi invocaţii prelungite, fără să recurgă la exorcisme complicate, ci cu un singur imperativ: TACI!

 
Reuşita izgonirii duhurilor necurate confirmă învăţătura divină şi identitatea lui Isus. Dovedeşte putere asupra forţelor infernale iar poporul începe să vadă în el, profetul anunţat de Dumnezeu prin Moise. De altfel, după înmulţirea pâinilor, mulţimea va exclama: „Cu adevărat acesta este profetul care vine în lume” (In 6,14).

Notăm bine. Potrivit Evangheliei după Sfântul Marcu, primul semn al lui Isus este eliberarea de duhul necurat. Acesta este scopul venirii sale. Prin El, Dumnezeu „ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale”, va spune Sfântul Paul în scrisoarea către Coloseni (Col 1,13). Ne-a smuls de sub puterea întunericului. Verbul este identic cu cel din invocaţia finală a rugăciunii Tatăl nostru: şi ne mântuieşte, şi ne izbăveşte de cel rău. O lucrare ce presupune forţă, autoritate: a scoate, a smulge prada din ghearele răpitorului. Aceasta va fi şi misiunea pe care Isus o va încredinţa Bisericii.

Chemând mai mulţi ucenici, Isus a ales dintre ei 12 pentru ca să stea cu El, în comuniune cu El, şi pe care să-i trimită să predice vestea cea bună şi să-i izgonească pe diavoli. Este puterea exorcizatoare a Bisericii în lume. O comunitate creştină care nu frânează înaintarea satanei, care nu-l deposedează pe cel viclean de oamenii căzuţi pradă curselor sale, nu mai este Biserică, ci simplă asociaţie, societate de interes, club. Pentru ca să fie Biserică trebuie să aibă aceste însuşiri: să stea cu Cristos, să vestească Evanghelia mântuirii, să izgonească duhurile rele…Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă: va spune Isus despre ucenicii săi şi urmaşii lor.

În această perspectivă înţelegem sensul învăţăturii Sfântului Paul în prima scrisoare către creştinii din Corint, c.7. astăzi lectura a doua. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ce sunt ale Domnului, cum să-i placă Domnului. Celibatul, fecioria au sens numai în perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu. Sunt daruri care, trăite în mod coerent şi până la capăt, dobândesc autoritate profetică, devin o mărturie puternică a bunurilor viitoare.

Preoţi şi credincioşi, necăsătoriţi şi căsătoriţi, fiecare trebuie să recupereze adevărata trăire a Evangheliei vieţii. Atât timp cât cuvântul Domnului nu devine faptă, nu se poate spune că l-am primit în inimă. De aceea, încă o dată, să primim îndemnul Domnului prin gura psalmistului: ”Când auziţi glasul Domnului, deschideţi inimile voastre!”
Duminică plăcută, iubiţi ascultători!

(Radio Vatican, A.Lucaci, 29/30 ianuarie 1994, text revizuit la 31 ianuarie 2009)

Aici, în versiune redusă, servicul audio: