Trei indicatoare de drum: "Arată-ne, Doamne, căile tale!". Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Timpul ordinar , an B

(RV - 24 ianuarie 2009) E Ziua Domnului. Fericiţi cei care gândesc înainte de a acţiona şi se roagă înainte de a gândi. Aşa sună una din fericirile scrise pentru timpul nostru. În acest sens spunem şi noi la începutul Liturghiei pentru Duminica a III-a din Timpul liturgic ordinar care coincide anul acesta cu sărbătoarea Convertirii Sfântului Paul şi încheierea Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor: „Arată-ne, Doamne, căile tale!”.
 
Refrenul psalmului 24, astăzi responsorial, prin care adunarea credinoşilor răspunde primei lecturi, oferă cheia pentru înţelegerea Liturgiei cuvântului:
„Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale! Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! Aminteşte-ţi, Doamne, de bunătatea şi îndurarea ta, pentru că ele sunt veşnice. Adu-ţi aminte de mine în îndurarea ta, pentru bunătatea ta, Doamne! Domnul este bun şi drept, el arată păcătoşilor calea. El conduce pe cei umili în dreptate şi învaţă pe cei smeriţi căile sale.”

 
Dumnezeu luminează drumul omenirii în istorie atât prin legea naturală întipărită în fiinţa fiecărui om dar şi prin Cuvântul revelaţiei biblice care s-a împlinit în Domnul nostru Isus Cristos, calea, adevărul şi viaţa.
Dacă pentru dirijarea şi siguranţa circulaţiei oamenii au instalat indicatore pe străzi şi autostrăzi şi au marcat traseele şi drumurile de munte, cu atât mai mult avem nevoie de semne şi indicatore pe marele drum al vieţii.

Lecturile biblice propuse la Liturghia duminicală sunt adevărate indicatore pe calea vieţii de fiecare zi.

„Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus!”: strigă profetul Iona, trimis de Domnul în marele oraş asirian, capitala imperiului.
„Timpul este scurt”: avertizează apostolul Paul în prima Scrisoare către Corinteni.
„Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”: proclamă solemn Isus la începutul Evangheliei după Sfântul Marcu.

Trei indicatoare de drum; trei mesaje extrem de scurte, lapidare şi incisive.
Profetul Iona este categoric: „S-a terminat!”.
Apostolul Paul atrage atenţia: „Trebuie să vă grăbiţi”.
Iar Isus este explicit: „Iată, acesta este momentul”, „Veniţi după mine, urmaţi-mă!”
Dacă ultimi doi dau de înţeles că „nu este vreme de pierdut şi că trebuie folosită ocazia prielnică”, pentru profetul Iona, concluzia catastrofală este inevitabilă: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus”. Este cea mai scurtă predică înregistrată de istorie. Şi cu ce rezultat? La semnalul de alarmă lansat de profet o sută douăzeci de mii de oameni fac post şi pocăinţă şi se întorc la Dumnezeu.

Nu e uşor să predici. S-ar putea spune că lecturile acestei duminici sunt o lecţie de omiletică, adică despre predică. Autorii sacri ne învaţă că orice predică trebuie în mod inevitabil să cuprindă o invitaţie presantă la schimbarea drumului vieţii: o invitaţie la convertirea continuă: „Lăsaţi drumurile greşite. Întoarceţi-vă, convertiţi-vă! Reluaţi calea iubirii de Dumnezeu şi de semenii voştri!"

Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Astfel Isus îşi începe viaţa publică. A se converti şi a crede indică, de fapt, acelaşi lucru: mai mult, am putea spune, că potrivit invitaţiei lui Isus, a se converti înseamnă a crede, a deschide mintea şi inima spre Evanghelia sa care luminează drumul vieţii umane; a se converti, potrivit predicii Apostolilor, înseamnă a crede şi a-l primi pe Isus însuşi, Cuvântul Tatălui făcut om pentru a ne mântui, mort şi înviat. A se converti înseamnă a intra în contact personal şi comunitar cu El şi a trăi cu El care este viu: Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii: aşa se încheie Evanghelia după Matei.

Totul stă în "a urma". În loc să spună că ucenicul este chemat să înveţe, Evanghelia spune că este chemat să urmeze. Verbul, care în mod obişnuit însoţeşte cuvântul ucenic sau discipol, este „a învăţa”. Folosind verbul „a urma”, Evanghelia subliniază că pe primul loc nu este o doctrină, o învăţătură, ci un mod de a trăi. La aceasta ne cheamă Domnul spunând „Veniţi după mine!”. Ne cheamă să păşim, să umblăm cu El, ieşind din spaţiul îngust al eu-lui nostru, al intereselor noastre şi a ne deschide bogăţiei iubirii sale. Numai în felul acesta se devine creştini adevăraţi, apostoli în diferite domenii în care Providenţa ne pune în Biserică şi în societate.

O misiune deloc uşoară pentru vestitorul responsabil, conştient că el însuşi are nevoie de convertire.
Cetatea asiriană Ninive, simbol al societăţii civile, distrată, indiferentă, pângărită şi închinătoare la idoli, devine la predica lui Iona, simbol al cetăţii convertite la Domnul. Din oraş al păcatului şi indiferenţei religioase devine cetate primitoare deschisă cuvântului lui Dumnezeu.

Este şi dificultatea preotului chemat să vorbească unor oameni care nu-l ascultă. Ea nu se deosebeşte de cea pe care o simţea profetul Iona şi nu o dată simte ispita de a fugi. Experienţa îl face uneori să creadă că totul este zadarnic, motive pentru care nu mai indică lumii calea poruncilor lui Dumnezeu. Tace sau face altceva, garduri, de pildă. În asemenea împrejurări, mai mult ca oricând, preot şi credincioşi trebuie să strige către Domnul: „Arată-ne, Doamne, căile tale!”
Şi drumul spiritual al profetului Iona a început cu o fugă, cu un refuz, apoi a înţeles cuvintele Domnului: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre” şi „căile mele nu sunt căile voastre”. A înţeles calea îndurării şi bunătăţii lui Dumnezeu: "şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care i le făcuse şi nu le-a împlinit”.
Este iubirea divină îndurătoare manifestată nouă de Isus Cristos, Fiul, venit între oameni spre a ne readuce în casa Tatălui. Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni! Spune Isus. Şi patru pescari de pe malul lacului Genezaret, în Galileea neamurilor, l-au urmat imediat, lăsând toate, familie şi tot ce aveau. Erau Simon şi Andrei şi fiii lui Zebedeu, Iacob şi Ioan. Au mers toţi după Isus. Drumul convertirii fusese pregătit de Ioan Botezătorul care acum se retrage de pe scenă, lăsând locul Celui mai tare decât el.

Mereu aceeaşi chemare: "Convertiţi-vă!" Aceştia şi urmaşii lor vor repeta peste veacuri: „Timpul s-a împlinit; împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” Spre deosebire de profetul Iona, primii ucenici, viitori apostoli ai Evangheliei s-au dus imediat după Isus.
Urgenţa împărăţiei nu admite amânare. Nu e timp de pierdut cu alte trebuiri, cu lucruri care dispar repede de pe scena acestei lumi. Este ceea ce apostolul Paul aminteşte creştinilor din Corint.
Citim în prima sa Scrisoare către Corinteni 7,29-31:
„Fraţilor, trebuie să vă spun: timpul este scurt. Pe viitor, cei ce au soţii să trăiască în aşa fel ca şi cum nu le-ar avea; cei ce plâng ca şi cum n-ar plânge, cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura, cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, cei ce se folosesc de această lume ca şi cum nu a s-ar folosi de ea, căci lumea, aşa cum o vedem noi, este trecătoare.”
Nu e vorba de neglijarea îndatoririlor stării sau de a nu ţine cont de realitatea din jur. Nu este o invitaţie la fugă şi dispreţ faţă de realitatea lumii ci îndemn la chibzuinţă, la a nu acorda lucrurilor trecătoare o importanţă absolută, sau mai mare decât trebuie: o invitaţie la a discerne ceea ce este efemer, vremelnic, trecător pentru a nu-şi abate inima de la esenţial şi a nu confunda utilul cu indispensabilul. Plăcerea vieţii, bucuria şi plânsul, îndeletnicirile pământeşti îşi au rostul lor dar nu epuizează experienţa şi vocaţia omului. Fac parte din scena lumi în care fiecare îşi joacă propriul rol. Dar ţinta, ţelul, orizontul vieţii rămâne portul luminos al noii creaţii pe care o pregustăm la sfânta şi dumnezeiască Liturghie celebrată în ziua Domnului.

Noi toţi, „pescuiţi” de iubirea lui Dumnezeu în abisul fricii şi al rătăcirii, devenim la rândul nostru pescari de oameni asemenea lui Petru şi Andrei, la fel ca Iacob şi Ioan, fii lui Zebedeu. Orice vocaţie începe cu Dumnezeu care ne preîntâmpină şi termină cu noi care mergem după el. În centru este experienţa iubirii lui Dumnezeu care ne vizitează în viaţa normală, ordinară pe care o transformă într-un fel de nouă creaţie deoarece cuvântul său - chemându-ne - ne creează din nou.
Deveniţi fii ai lui Dumnezeu, suntem fraţi între noi. Noaptea se sfârşeşte iar în omul văzut de departe, începem să recunoaştem un frate al nostru.
În încheiere, încă o dată, invocaţia: „Arată-ne, Doamne, căile tale!”
Duminică plăcută, iubiţi ascultători!

(Radio Vatican, A.Lucaci, 22/23 ianuarie 1994, text uşor revizuit la 24 ianuarie 2009)
Comentariu la pericopa evanghelică şi în - Tablete pentru viaţă - "Cu Marcu la şcoala lui Isus".
 
Aici, serviciul audio cu versiunea redusă: