Purificarea memoriei, unul din punctele esenţiale ale ecumenismului: interviu cu călugărul Guido Dotti, al Comunităţii din Bose

(RV – 22 ianuarie 2009) Joi, 22 ianuarie, a V-a zi din cadrul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor. În centrul reflecţiilor acestei zile s-a aflat tema discriminării anti-creştine. Tocmai chestiunea persecuţiilor şi a martirului în numele lui Cristos este o cale pe care se încearcă să se înainteze spre unitate. Iată, în acest sens, reflecţia călugărului Guido Dotti, al comunităţii din Bose:

• „Azi, când întâmpinăm oarece dificultăţi sau osteneli în parcursul ecumenic, a fost importantă reluarea unei căi care a fost continuată în cadrul Bisericilor, atât în Biserica Catolică – în particular relansată de Conciliul Vatican II şi de decretul despre ecumenism Unitatis Redintegrazio, care îndemna la păstrarea ca pe un tezaur a ceea ce aveau de preţ celelalte Biserici. De asemenea în Scrisoarea Apostolică Tertio Millennio Adveniente şi în Scrisoarea enciclică Ut Unum Sint, a lui Ioan Paul al II-lea, vorbeau despre acest martirologiu comun care există deja şi care se întâlnea cu o reflecţie orientată de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care sugera tocmai orientarea spre un fel de carte comună a mărturisitorilor, a acelor bărbaţi şi femei care – dând întreaga lor viaţă şi de multe ori având o moarte de martiri – au expus de fapt un fragment din Evanghelie.”

Deci, mărturisitori ai credinţei ca ereditate comună a Bisericii?
• „Da, este un aspect pe care unele biserici locale l-au experimentat în aceşti ultimi ani şi decenii de mari suferinţe şi de martiriu. Este un patrimoniu comun, pentru că cel care-şi trăieşte viaţa pentru Evanghelie, de fapt vesteşte Evanghelia, iar acest lucru nu ţine de o confesiune sau alta ci vorbeşte despre puterea lui Isus care-i dă forţa de a mărturisi Evanghelia. Este, aşadar, un apel la a recunoaşte aceste trăsături ale lui Cristos – pe care aceşti fraţi şi surori în credinţă – ni le-au transmis vărsându-şi sângele.

În acest document aţi făcut într-un anumit sens şi o „mea culpa” comună, ecumenică, pentru că în documentul conclusiv se citeşte: „În diversitatea mărturisitorilor lui Cristos, noi recunoaştem că unii au suferit fără a avea sprijin din partea comunităţii creştine şi a păstorilor lor. Pe lângă aceştia, sunt cei care au suferit chinuri şi moarte din partea altor comunităţi creştine, inclusiv a noastră”.
• „Cred că este şi unul din punctele fundamentale ale ecumenismului. Şi nu dorim ca ecumenismul să se reducă la a ne face reciproc un pic de complimente. Trebuie făcut ceea ce Ioan Paul al II-lea numea purificare memoriei. Trebuie deci parcurs din nou, împreună, drumul uneori tragic – culminat de multe ori cu moartea – în care a fost impusă altora această mărturie, în numele lui Cristos, de către cei care – la rândul lor – erau convinşi că acţionau potrivit voinţei lui Dumnezeu. Aşadar – a reciti împreună istoria, a se recunoaşte vinovaţi de păcatele de omisiune, adică de a nu se fi ştiut a recunoaşte mărturia dată de un martir şi de a-l fi lăsat singur în momentul morţii sale de martir.”

Aici serviciul audio: