În centrul Bisericii: legea sau omul cu suferinţele sale?
(RV - 21 ianuarie 2009) Isus şi legea Sâmbetei. Pentru
poporul lui Israel, sâmbăta este ziua săptămânală a Paştelui care prin scadenţa săptămânală
aminteşte continuu fiecărui evreu legământul încheiat de Dumnezeu cu Israel, pe vremea
patriarhilor. Sărbătoarea începe vineri la apusul soarelui cu cântecul „Lekhà
Dodì”, adică “Către tine, prietene al meu” şi al cărui refren sună astfel: „Vino,
prietene al meu, să salutăm sâmbăta, vino înaintea miresei”. Prin urmare, sâmbăta
e considerată de Israel ca o mireasă, iar necinstirea ei este considerată ca un adulter,
pasibil de pedeapsa cu moartea (cf Ex 31,14-15; 35,2; Num 15,32-36).
Pe timpul lui Isus, pentru a sublinia importanţa sâmbetei, cărturarii întocmiseră
o listă cu 39 de lucrări interzise sâmbăta, aproape toate muncile posibile în acea
vreme, dar formulaseră şi excepţii normative pentru a nu bloca total viaţa poporului
în zi de sărbătoare.
Nu surprinde deci faptul că fariseii au protestat înaintea
lui Isus văzând ucenicii săi rupând spice de grâu într-un câmp pe care îl traversau
în zi de sâmbătă: era un gest catalogat între cele 39 de lucrări oprite de cărturari
şi pentru care nu era prevăzută nici o excepţie.
David şi Mesia.
Toţi deci se aşteptau ca Isus să le atragă atenţia ucenicilor şi să-i dojenească,
în schimb, citând un episod din Scriptură (1Sam 21,1-7), a amintit fariseilor
că David, de fidelitatea căruia faţă de Dumnezeu nimeni nu se îndoia, fiind-i foame,
a intrat în templu şi „a mâncat din pâinile pregătite pentru ofrandă, pe care numai
preoţii aveau voi să le mănânce, şi a dat şi însoţitorilor săi” (Mc 2,26).
Deşi episodul nu s-a petrecut sâmbăta, totuşi a trecut ca o violare a ritualului sabatic,
deoarece aceste pâini, binecuvântate în fiecare sâmbătă, erau expuse în templu pentru
a-i aminti zilnic lui Israel că el era poporul legământului sau alianţei. Pericopa
se încheie cu două afirmaţii ale lui Isus, una mai solemnă decât cealaltă. În prima
Isus spune: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (Mc
2,27). În cea de-a doua declară: „Fiul omului este stăpân şi peste sâmbătă”(Mc
2,28), ceea ce înseamnă: Eu le-am permis ucenicilor să treacă peste opreliştile sâmbetei,
şi un lucru ar trebui să vă fie clar, şi anume că Mesia are mai mult decât David această
putere.
Sâmbăta pentru om. Că Isus este stăpân peste sâmbătă, şi nu
numai, este un lucru de incontestabil pentru cine crede în el ca Fiu al lui Dumnezeu.
Însă rămâne de lămurit principiul: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru
sâmbătă” (Mc 2,27). Sensul nu este acela, cum ar spune Protagora, un filozof
grec din sec. V a. C. „omul este măsura tuturor lucrurilor” şi că legile religioase,
înainte de a fi acceptate, trebuie să fie filtrate prin raţiunea umană. O asemenea
interpretare n-ar lăsa loc nici pentru Evanghelia lui Isus. Nu omul este măsura
tuturor lucrurilor, ci numai acela care este „stăpân peste sâmbătă”. El decide dacă
observarea sâmbetei, instituită pentru ca omul să fie ajutat să slujească pe Dumnezeu,
îşi atinge menirea sau nu. El îi scuteşte pe apostoli. El poate să o abolească înlocuind-o
cu o altă formă de cult. În virtutea acestei învăţături a lui Isus, ucenicii, chiar
dacă educaţi de el să asculte de legile omeneşti, refuză cu hotărâre să o facă în
cazul când ar fi folosite nu pentru a sluji omul ci pentru a-l aservi. Şi acest lucru
se poate întâmpla, cum dovedeşte istoria până în zilele noastre, nu numai în societăţile
civile dar şi în cele religioase.
O cursă întinsă lui Isus. Controversa
dintre Isus şi farisei cu privire la observarea sâmbetei continuă. Fariseii, pentru
care primatul revenea sâmbetei, ţintesc mai sus şi îl atacă direct pe Isus. Îi întind
o cursă făcându-l să găsească în sinagogă un om cu mâna paralizată, vrând să vadă
„dacă îl va vindeca în zi de sâmbătă şi astfel să poată să-l acuze” (Mc 3,
2). Cum se va comporta Isus? - se întrebau. „Îşi va permite să încalce sâmbăta chiar
în locul sacru?”. Se aşteptau la orice dar nu la faptul ca Isus să deplaseze chestiunea
sâmbetei de pe planul unui caz moral la cel al unui principiu fundamental pentru orice
religie: nu poate fi plăcut lui Dumnezeu ceea ce este făcut în dauna omului.
Salvarea
unei vieţi. Povestirea lui Marcu este magistrală. Cu calm absolut Isus îi porunceşte
omului care avea mâna paralizată să iasă şi să stea în mijlocul sinagogii. Ce simbol
pregnant: nu Legea trebuie să stea în centrul sinagogii, dar omul cu suferinţele
sale! Apoi Isus îi întreabă pe cei prezenţi dacă sâmbăta „este permis să
faci bine, sau să faci rău? Să salvezi o viaţă, sau să o laşi să se piardă” (Mc
3,4). Pusă într-un perfect stil rabinic, întrebarea admitea un singur răspuns: „Sâmbăta
se poate face doar binele şi este absolut interzis să se facă răul; iar a nu vindeca
o persoană când se poate, este în mod cert un rău. Într-o dispută care s-ar fi petrecut
într-o şcoală rabinică, o argumentare de inspiraţie religioasă atât de puternică ar
fi devenit text şi s-ar fi impus, deoarece în ebraism părerea majorităţii maeştrilor
legii devenea normă obligatorie pentru toţi. Dar pentru cărturari Isus era doar unul
care se pretindea astfel şi de aceea trebuie ţinut la distanţă. Atunci - scrie Marcu
- Isus, în tăcerea absolută a celor prezenţi, „mâhnit din cauza împietririi inimii
lor, i-a spus omului: „Întinde-ţi mâna!”. El a şi-a întins-o şi ea s-a vindecat.
Sâmbăta
şi iubirea. O sută de ani după Isus, Ishmaèl ben Elishà învăţa aproape acelaşi
lucru despre sâmbătă - adică, se putea încălca sâmbăta pentru o mai mare fidelitate
faţă de intenţiile pentru care Dumnezeu o instituise, dar rabinii din timpul lui Isus
nu se gândeau astfel şi „s-au sfătuit cum să-l dea la moarte pe Isus” (Mc 3,6).
Ne
întrebăm: pentru a nu declanşa atâta ceartă, Isus nu putea să amâne acea vindecare
pentru a doua zi? Un altul, în locul lui Isus, ar fi făcut-o în mod cert, dar nu un
profet al lui Dumnezeu: între prudenţă şi coerenţă, alege coerenţa. Nevindecând bolnavul
în acea zi, putea să dea de înţeles că, cel puţin în anumite cazuri, legile religioase
sunt mai importante decât omul, şi că nu este exact, cum scriu profeţii, că iubirea
de aproapele este înainte de cultul lui Dumnezeu (Os 6,6; Is 1,10-17; Am
5,21-24). Această învăţătură a profeţilor, exact în linie cu cea a lui Isus,
trebuie să lumineze duminicile noastre care trebuie echilibrate între cultul lui Dumnezeu
şi operele de caritate. Este dureros să constaţi că mulţi creştini petrec duminicile
fără nici o referinţă la Dumnezeu şi cu atât mai puţin la aproapele.
Catehismul
Bisericii Catolice la n. 2180 învaţă: Porunca Bisericii determină şi precizează
Legea Domnului: „Duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii sunt
obligaţi să participe la Liturghie”. Iar la n. 2186 adaugă: „Prin tradiţie, duminica
este consacrată de pietatea creştină faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor,
infirmilor, bătrânilor. Creştinii trebuie să sfinţească duminica şi dăruind familiei
şi celor apropiaţi timpul şi grija lor, greu de acordat în celelalte zile ale săptămânii”.
(Radio
Vatican, A.Lucaci, prelucrare, ianuarie 2003)