Un pas în faţă: "Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta". Consideraţii omiletice
la Duminica a II-a din Timpul ordinar, an B
(RV - 17 ianuarie 2009) E ziua Domnului.„Iată, vin, Doamne,
să împlinesc voinţa ta!” Refrenul psalmului responsorial de la Liturghia zilei
rezumă bine mesajul acestei duminici care propune ascultării şi vestirii chemarea
lui Samuel, chemările lui Andrei, a lui Ioan şi a lui Simon Petru şi apoi îndemnul
apostolului Paul către creştinii din Corint la a considera propriul trup ca templu
al Duhului Sfânt. Sunt toate chemări în vederea unui răspuns dat în ascultare.
Dar
chemări ce aşteaptă răspuns concret conţin şi evenimentele de
actualitate care coincid cu această duminică. Le enumerăm: a)
- Începe Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor având anul
acesta ca temă: "Să fie una în mâna ta" ( 37,17). Iată, contextul: în
profetul Ezechiel (37,15-19; 22-24a) descoperim dorinţa arzătoare de unitate pe care
Dumnezeu o vrea pentru triburile despărţite ale lui Israel. Gestul profetic inspirat
lui Ezechiel, de a uni două bucăţi de lemn, este imaginea reunificării regatelor de
Nord şi de Sud ale lui Israel: "Pune-le împreună una cu alta, într-o singură bucată,
aşa încât să fie una în mâna ta" (Ez 37,17). Dumnezeu contează pe profetul
său pentru a realiza această operă de reînnoire în unitate. Ezechiel primeşte misiunea
de a vesti lui Israel că această reînnoire este o iniţiativă şi o operă a lui Dumnezeu.
A apropia triburile unele de altele şi "a le ţine unite în mâna sa" este voinţă a
lui Dumnezeu. Voinţa lui Dumnezeu este şi unitatea creştinilor pentru care Isus s-a
rugat fierbinte la Cina cea de Taină înaintea pătimirii.
b) - Duminică 18 ianuarie
cade şi Ziua mondială a Migrantului şi a Refugiatului, care anul acesta
are ca temă: Sfântul Paul migrant "apostol al neamurilor" şi se inspiră din
fericita coincidenţă a Anului Jubiliar proclamat de papa Benedict al XVI-lea în cinstea
apostolului cu ocazia bimilenarului naşterii sale. Predica şi opera de mediere între
diferitele culturi şi evanghelie, realizată de Paul, "migrant prin vocaţie", constituie
de fapt un semnificativ punct de referinţă şi pentru cel care este implicat în mişcarea
migratoare contemporană. Evenimentul este pentru toţi un stimulent de a trăi în mod
deplin iubirea fraternă fără nici o deosebire şi fără discriminări, având convingerea
că este aproapele nostru oricine are nevoie de noi şi noi îl putem ajuta (cf. Deus
caritas est, nr. 15).
c) - Tot duminică, prin Liturghia solemnă prezidată
de legatul pontifical şi cu mesajul papei Benedict al XVI-lea se încheie în capitala
Mexicului cea de-a VI-a Întâlnire Mondială a Familiilor
cu tema „Familia, formatoare la valorile umane şi creştine”.
Simpla enumerare a celor zece cateheze pregătitoare sugerează clar că şi în acest
caz este vorba de o chemare: „Familia, prima educatoare la credinţă”; „Familia,
educatoare la adevărul despre om: căsătoria şi familia”; „Familia, educatoare la demnitatea
şi respectul fiecărei persoane umane”; „Familia, transmiţătoare a virtuţilor şi valorilor
umane”; „Familia, deschisă spre Dumnezeu şi spre aproapele”; „Familia, formatoare
a dreptei conştiinţe morale”; „Familia, prima experienţă de Biserică”; „Colaboratorii
familiei: parohia şi şcoala”; „Familia şi modelul familiei din Nazaret”; „Familia,
destinatară şi agent al noii evanghelizări”.
Chemarea. Dar să
revenim la Liturgia Cuvântului duminicii a doua din Timpul ordinar. Toţi am fost chemaţi
la existenţă în mod personal. Dumnezeu a făcut să înmugurească iubirea părinţilor
noştri prin care ne-a adus la viaţă. Purtăm în noi un plan de iubire înscris de Creator
pe care trebuie să-l descoperim spre a-l duce la îndeplinire. A descoperi propria
vocaţie, ce vrea Dumnezeu de noi, înseamnă a cunoaşte planul său şi trăi într-o comuniune
permanentă cu El care ne iubeşte şi vrea ca noi să avem viaţă din belşug. Chemare
pentru o misiune.Scenele despre chemare, prezente azi în Liturgia
Cuvântului scot în evidenţă trăsăturile fundamentale al fiecărei vocaţii: alegerea
şi urmarea sunt legate întotdeauna de o misiune. Cei chemaţi sunt oameni ca toţi ceilalţi,
implicaţi în viaţa de toate zilele prin exercitarea unei profesii în care trăiesc
sensul esenţial al vieţii: „Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta!”. Liturghia
euharistica generează slujire şi oferire. Chemaţi să aducă unica jertfă plăcută lui
Dumnezeu Tatăl, creştinii deprind oferirea de sine, trăind conştiinţa că sunt “Biserică”,
popor convocat, ales şi chemat de Dumnezeu. Spun „da” conlucrării cu El la realizarea
marelui plan de mântuire cuprinzând lumea întreagă.
„Iată,
vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta!” Dumnezeu
intră în istoria unei persoane, care dovedeşte deschidere, disponibilitate, generozitate,
uimire. În prima lectură, micul Samuel iese în faţă, face un pas înainte. Cuvântul
„iată-mă” îl defineşte. Este răspunsul biblic, clasic, dat de Avram când a
ieşit din ţara sa şi s-a îndreptat spre un pământ necunoscut pe care i-l va arăta
Dumnezeu. Este răspunsul profetului Isaia „Iată-mă, trimite-mă pe mine”, atunci
când glasul Domnului zicea: „Pe cine îl voi trimite? Cine va merge pentru noi” (Is
6,8). Este răspunsul Fecioarei Maria la vestea îngerului Gabriel că va zămisli
şi va naşte un fiu, pe Emanuel, Dumnezeu cu noi: „Iată, roaba Domnului”, fie mie după
cuvântul tău!” (Lc 1,38). Este răspunsul dat la plinirea timpului de Isus
din Nazaret care spunea ucenicilor săi: „Mâncarea mea este să fac voia celui care
m-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (In 4,34). Şi ştim: “S-a făcut ascultător
până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Fil 2,5-8), miel nevinovat care ia
asupra sa păcatul lumii, aşa cum îl indică astăzi Ioan Botezătorul la evanghelie zilei.
Cunoaştem
bine, chemarea lui Samuel, tânărul dus la templul din Silo, unde se afla arca
lui Dumnezeu, ca să menţină aprinsă candela sanctuarului şi să-i deschidă uşile. Un
copil care până atunci nu-l cunoscuse încă pe Domnul şi nici nu-i fusese descoperit
vreun cuvânt al Domnului. Acestui băiat lipsit de experienţă îi este comunicată o
misiune în faţa căreia se simte şovăielnic, ca unul care „nu îndrăzneşte” încă să
anunţe o sentinţă de condamnare din partea lui Dumnezeu. În cazul de faţă, aceea a
distrugerii casei preotului Eli, mandat pe care totuşi îl va împlini în virtutea unei
prezenţe şi a unui cuvânt ce-i conferă „autoritate” şi „recunoaştere” din partea întregului
Israel că a fost constituit profet.
Şi era un timp în care „cuvântul Domnului
era rar. Iar Samuel a crescut în autoritate pentru că Domnul era cu el şi nu lăsa
neîmplinit nici unul din cuvintele sale. Domnul i-a vorbit pentru că slujitorul său
ştie să asculte. Pagina aceasta din cartea întâi a lui Samuel (3,3b-10.19) lămureşte
identitatea profetului: acesta este un ales din iubire, chemat pe nume în repetate
rânduri, iniţiat să transmită un mesaj; om a cuvântului, el umblă în prezenţa lui
Dumnezeu, alături de Dumnezeu. Tradiţia îl va defini pe Samuel om al lui Dumnezeu,
adică aflat exclusiv în serviciul lui Dumnezeu, văzător capabil să vadă el însuşi
şi să-i deprindă şi pe alţii să vadă care sunt judecăţile lui Dumnezeu asupra oamenilor
şi evenimentelor.
Chemarea şi libertatea creştină. De la chemarea lui
Samuel trecem în mod ideal la chemarea creştinilor din Corint, provocaţi de apostolul
Paul să-şi revizuiască purtarea, să reconsidere semnificaţia sexualităţii umane. Mulţi
dintre corintieni, inclusiv creştini, susţineau spunând: totul ne este permis în virtutea
libertăţii creştine. Considerau satisfacerea dorinţei sexuale un simplu instinct natural
precum a mânca şi a bea. Formaţi într-o anumită cultură ce socotea materia, deci trupul
ca fiind fără semnificaţie în raport cu Dumnezeu şi mântuirea veşnică, apreciau că
singurul lucru important este mântuirea sufletului spiritual. La aceasta şi mediul
de viaţă de la Corint, mare oraş cosmopolit, contribuia fiind un permanent prilej
de păcat: de unde şi expresia „a corintiza”, cu referire la viaţa permisivă trăită
în desfrânare. Răspunsul lui Paul este categoric: „Fugiţi de desfrânare!” Citim
în Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 6,13c-15a.17-20: Fraţilor,
trupul nu este pentru desfrânare; el este pentru Domnul şi Domnul pentru trup. Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul Isus, ne va învia şi pe noi cu puterea
sa. Nuştiţi voi că trupurile voastre sunt mădulare
ale lui Cristos? Cine e unit cu Domnul formează un singur duh cu el. Fugiţi de desfrânare. Orice alt păcat pe care l-ar face omul este în
afară de trup; dar cine se dedă la desfrânare păcătuieşte împotriva propriului său
trup. Nu ştiţi voi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieşte în
voi, care v-a fost dat de Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci
aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Preamăriţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul vostru.
Apostolul nu atenuează intensitatea chemării creştinilor la libertate, însă
aceasta trebuie să ţină cont de edificarea spirituală şi de adevăr. Spune “Toate
îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt permise dar nu
mă voi lăsa biruit de ceva"…Singur adevărul ne face liberi va spune evanghelistul
Ioan. Pentru ucenicii lui Cristos, pentru creştini, sexualitatea nu este un fapt marginal
dependent de moda la zi; ea trebuie orientată după cuvântul Domnului. Trupul cu
pasiunile lui trebuie înţeles şi definit în relaţia sa cu Domnul, este pentru Domnul
care ne-a chemat. Este locuinţa pământească a lui Dumnezeu, sanctuar al Duhului
destinat învierii. Creştinii sunt liberi pentru o înţelegere şi folosire
potrivit firii, şi nu deformată, a propriului trup cu pasiunile lui.
În sfârşit,
evanghelia duminicii, conclude mărturia dată de Ioan Botezătorul despre Isus
şi deschide capitolul despre chemarea primilor ucenici. În prima zi Ioan a
mărturisit clar „Nu sunt eu Cristos”, „Nu sunt”, „Nu” conform celor afirmate în prolog:
„nu era el lumina”. A doua zi a indicat în Isus mielul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu
plin de Duhul: potrivit celor afirmate în prolog „că trebuia să dea mărturie despre
lumină”; a treia zi, unii dintre ucenicii Botezătorului, auzindu-l vorbind astfel
l-au urmat pe Isus, şi aceasta „pentru ca toţi să creadă prin el”. De fapt, din cercul
ucenicilor lui Ioan Botezătorul, în urma mărturisirii sale de credinţă, doi ucenici,
Andrei şi Ioan s-au decis să-l urmeze pe Mesia începând să rămână cu el. La rândul
său unul dintre aceştia, Andrei îl întâlneşte pe fratele său Simon şi îl conduce
la Isus, care se cheamă Mesia. La acest punct, el se dă la o parte, se retrage, pentru
ca întâlnirea dintre Isus şi Simon să aibă loc faţă în faţă.
Evanghelia
dumincii este de la sfântul Ioan 1,35-42: În acel timp, Ioan stătea cu doi dintre ucenicii săi.Îndreptându-şi
privirea spre Isus, care trecea, a zis: "Iată Mielul lui Dumnezeu".Cei
doi ucenici l-au auzit când a spus acestea şi l-au urmat pe Isus. Isus, întorcându-se
şi văzându-i că merg după el, le-a zis: "Pe cine căutaţi?" Iar ei au răspuns: "Rabbi,
ceea ce înseamnă Învăţătorule, unde locuieşti?" El le-a zis: "Veniţi şi vedeţi".
Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la el în ziua aceea. Era pe la ora
patru după-amiază.Unul dintre cei doi, care auziseră cuvintele
lui Ioan şi veniseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru. Cel dintâi pe
care l-a întâlnit a fost fratele său, Simon, căruia i-a zis: "L-am aflat pe Mesia,
ceea ce înseamnă Cristos".Andrei l-a dus pe fratele său
la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: "Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa,
adică Petru".
Legătura dintre lecturi este evidentă. Notăm bine cum Domnul
îi întâlneşte pe oameni, dând sens nou şi deschizând noi perspective vieţii lor. Iniţiativa
chemă aparţine lui Dumnezeu. El se apropie, cheamă pe nume ca pe tânărul Samuel, fie
prin alţii, la indicaţia altora - un Eli sau Ioan Botezătorul, respectând procesul
de clarificare a vocaţiei, care sfârşeşte prin a sta faţă în faţă şi a rămâne cu el.
În întâlnirea personală, ca în cazul lui Simon, devine perceptibilă conştiinţa unei
priviri asupra noastră; se face auzit glasul care cheamă pe nume, mai mult, ca în
cazul lui Petru, îi schimbă numele făcându-l să capete o altă identitate cu o nouă
misiune.
Răspunsul la chemare este familiaritatea cu Domnul. Pentru
creştin acest mod nou de a fi, se rezolvă întotdeauna în familiaritatea cu Domnul,
păşind alături de el, pe urmele sale ascultându-i cuvintele. În felul acesta ucenicul
îşi trăieşte chemarea, relativ la trup şi la suflet, într-o lume care urmează alte
modele. E greu de înţeles chemarea lui Dumnezeu, să o asculţi într-o vreme în care
alte chemări sunt mai puternice…Câţi viţei de aur orbesc privirile şi câţi profeţi
mincinoşi asaltează tăcerea interioară şi populează minţile…Vocaţia este chemare şi
răspuns, adică dialog între Dumnezeu şi om. Pentru a deosebi glasul Domnului, un rol
important îl au unele figuri de îndrumători. În prima lectură era preotul Eli pentru
micul Samuel; în evanghelie este Ioan Botezătorul care îndrumă spre Cristos pe cei
dintâi ucenici. Rolul acestora este îndeplinit în primul rând de părinţi, apoi de
preoţi, catiheţi, învăţători şi profesori. Toţi trebuie să-l arate pe Cristos, nu
doar indicând strada ci păşind ei înşişi pe urmele Domnului şi trăind ca adevăraţi
discipoli în orice stare de viaţă s-ar afla.
Martori sau mărturisitori înainte
de maeştri. E necesar, însă curajul mărturiei, curaj ce vine numai din convingeri
puternice şi din rugăciune. Servitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea obişnuia să spună
că lumea de astăzi are nevoie mai mult de martori decât de maeştri, că ascultă de
martori mai mult decât de maeştri iar când ascultă maeştrii o face întrucât aceştia
sunt şi martori. Duminică plăcută, iubiţi ascultători.
(Radio
Vatican, A.Lucaci, 15/16 ianuarie 1994, revizuire şi adăugiri la 17 ianuarie 2009) Aici,
în versiune redusă, serviciul audio: