2009-01-17 20:13:54

Un pas în faţă: "Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta". Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Timpul ordinar, an B


(RV - 17 ianuarie 2009) E ziua Domnului. Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta!” Refrenul psalmului responsorial de la Liturghia zilei rezumă bine mesajul acestei duminici care propune ascultării şi vestirii chemarea lui Samuel, chemările lui Andrei, a lui Ioan şi a lui Simon Petru şi apoi îndemnul apostolului Paul către creştinii din Corint la a considera propriul trup ca templu al Duhului Sfânt. Sunt toate chemări în vederea unui răspuns dat în ascultare.

Dar chemări ce aşteaptă răspuns concret conţin şi evenimentele de actualitate care coincid cu această duminică. Le enumerăm:
a) - Începe Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor având anul acesta ca temă: "Să fie una în mâna ta" ( 37,17). Iată, contextul: în profetul Ezechiel (37,15-19; 22-24a) descoperim dorinţa arzătoare de unitate pe care Dumnezeu o vrea pentru triburile despărţite ale lui Israel. Gestul profetic inspirat lui Ezechiel, de a uni două bucăţi de lemn, este imaginea reunificării regatelor de Nord şi de Sud ale lui Israel: "Pune-le împreună una cu alta, într-o singură bucată, aşa încât să fie una în mâna ta" (Ez 37,17). Dumnezeu contează pe profetul său pentru a realiza această operă de reînnoire în unitate. Ezechiel primeşte misiunea de a vesti lui Israel că această reînnoire este o iniţiativă şi o operă a lui Dumnezeu. A apropia triburile unele de altele şi "a le ţine unite în mâna sa" este voinţă a lui Dumnezeu. Voinţa lui Dumnezeu este şi unitatea creştinilor pentru care Isus s-a rugat fierbinte la Cina cea de Taină înaintea pătimirii.

b) - Duminică 18 ianuarie cade şi Ziua mondială a Migrantului şi a Refugiatului, care anul acesta are ca temă: Sfântul Paul migrant "apostol al neamurilor" şi se inspiră din fericita coincidenţă a Anului Jubiliar proclamat de papa Benedict al XVI-lea în cinstea apostolului cu ocazia bimilenarului naşterii sale. Predica şi opera de mediere între diferitele culturi şi evanghelie, realizată de Paul, "migrant prin vocaţie", constituie de fapt un semnificativ punct de referinţă şi pentru cel care este implicat în mişcarea migratoare contemporană. Evenimentul este pentru toţi un stimulent de a trăi în mod deplin iubirea fraternă fără nici o deosebire şi fără discriminări, având convingerea că este aproapele nostru oricine are nevoie de noi şi noi îl putem ajuta (cf. Deus caritas est, nr. 15).

c) - Tot duminică, prin Liturghia solemnă prezidată de legatul pontifical şi cu mesajul papei Benedict al XVI-lea se încheie în capitala Mexicului cea de-a VI-a Întâlnire Mondială a Familiilor cu tema „Familia, formatoare la valorile umane şi creştine”. Simpla enumerare a celor zece cateheze pregătitoare sugerează clar că şi în acest caz este vorba de o chemare: „Familia, prima educatoare la credinţă”; „Familia, educatoare la adevărul despre om: căsătoria şi familia”; „Familia, educatoare la demnitatea şi respectul fiecărei persoane umane”; „Familia, transmiţătoare a virtuţilor şi valorilor umane”; „Familia, deschisă spre Dumnezeu şi spre aproapele”; „Familia, formatoare a dreptei conştiinţe morale”; „Familia, prima experienţă de Biserică”; „Colaboratorii familiei: parohia şi şcoala”; „Familia şi modelul familiei din Nazaret”; „Familia, destinatară şi agent al noii evanghelizări”.

Chemarea. Dar să revenim la Liturgia Cuvântului duminicii a doua din Timpul ordinar. Toţi am fost chemaţi la existenţă în mod personal. Dumnezeu a făcut să înmugurească iubirea părinţilor noştri prin care ne-a adus la viaţă. Purtăm în noi un plan de iubire înscris de Creator pe care trebuie să-l descoperim spre a-l duce la îndeplinire. A descoperi propria vocaţie, ce vrea Dumnezeu de noi, înseamnă a cunoaşte planul său şi trăi într-o comuniune permanentă cu El care ne iubeşte şi vrea ca noi să avem viaţă din belşug.
 
Chemare pentru o misiune. Scenele despre chemare, prezente azi în Liturgia Cuvântului scot în evidenţă trăsăturile fundamentale al fiecărei vocaţii: alegerea şi urmarea sunt legate întotdeauna de o misiune. Cei chemaţi sunt oameni ca toţi ceilalţi, implicaţi în viaţa de toate zilele prin exercitarea unei profesii în care trăiesc sensul esenţial al vieţii: „Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta!”.
Liturghia euharistica generează slujire şi oferire. Chemaţi să aducă unica jertfă plăcută lui Dumnezeu Tatăl, creştinii deprind oferirea de sine, trăind conştiinţa că sunt “Biserică”, popor convocat, ales şi chemat de Dumnezeu. Spun „da” conlucrării cu El la realizarea marelui plan de mântuire cuprinzând lumea întreagă.

Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta!” Dumnezeu intră în istoria unei persoane, care dovedeşte deschidere, disponibilitate, generozitate, uimire. În prima lectură, micul Samuel iese în faţă, face un pas înainte. Cuvântul „iată-mă” îl defineşte. Este răspunsul biblic, clasic, dat de Avram când a ieşit din ţara sa şi s-a îndreptat spre un pământ necunoscut pe care i-l va arăta Dumnezeu. Este răspunsul profetului Isaia „Iată-mă, trimite-mă pe mine”, atunci când glasul Domnului zicea: „Pe cine îl voi trimite? Cine va merge pentru noi” (Is 6,8). Este răspunsul Fecioarei Maria la vestea îngerului Gabriel că va zămisli şi va naşte un fiu, pe Emanuel, Dumnezeu cu noi: „Iată, roaba Domnului”, fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Este răspunsul dat la plinirea timpului de Isus din Nazaret care spunea ucenicilor săi: „Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (In 4,34). Şi ştim: “S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Fil 2,5-8), miel nevinovat care ia asupra sa păcatul lumii, aşa cum îl indică astăzi Ioan Botezătorul la evanghelie zilei.

Cunoaştem bine, chemarea lui Samuel, tânărul dus la templul din Silo, unde se afla arca lui Dumnezeu, ca să menţină aprinsă candela sanctuarului şi să-i deschidă uşile. Un copil care până atunci nu-l cunoscuse încă pe Domnul şi nici nu-i fusese descoperit vreun cuvânt al Domnului. Acestui băiat lipsit de experienţă îi este comunicată o misiune în faţa căreia se simte şovăielnic, ca unul care „nu îndrăzneşte” încă să anunţe o sentinţă de condamnare din partea lui Dumnezeu. În cazul de faţă, aceea a distrugerii casei preotului Eli, mandat pe care totuşi îl va împlini în virtutea unei prezenţe şi a unui cuvânt ce-i conferă „autoritate” şi „recunoaştere” din partea întregului Israel că a fost constituit profet.

Şi era un timp în care „cuvântul Domnului era rar. Iar Samuel a crescut în autoritate pentru că Domnul era cu el şi nu lăsa neîmplinit nici unul din cuvintele sale. Domnul i-a vorbit pentru că slujitorul său ştie să asculte. Pagina aceasta din cartea întâi a lui Samuel (3,3b-10.19) lămureşte identitatea profetului: acesta este un ales din iubire, chemat pe nume în repetate rânduri, iniţiat să transmită un mesaj; om a cuvântului, el umblă în prezenţa lui Dumnezeu, alături de Dumnezeu. Tradiţia îl va defini pe Samuel om al lui Dumnezeu, adică aflat exclusiv în serviciul lui Dumnezeu, văzător capabil să vadă el însuşi şi să-i deprindă şi pe alţii să vadă care sunt judecăţile lui Dumnezeu asupra oamenilor şi evenimentelor.

Chemarea şi libertatea creştină. De la chemarea lui Samuel trecem în mod ideal la chemarea creştinilor din Corint, provocaţi de apostolul Paul să-şi revizuiască purtarea, să reconsidere semnificaţia sexualităţii umane. Mulţi dintre corintieni, inclusiv creştini, susţineau spunând: totul ne este permis în virtutea libertăţii creştine. Considerau satisfacerea dorinţei sexuale un simplu instinct natural precum a mânca şi a bea. Formaţi într-o anumită cultură ce socotea materia, deci trupul ca fiind fără semnificaţie în raport cu Dumnezeu şi mântuirea veşnică, apreciau că singurul lucru important este mântuirea sufletului spiritual. La aceasta şi mediul de viaţă de la Corint, mare oraş cosmopolit, contribuia fiind un permanent prilej de păcat: de unde şi expresia „a corintiza”, cu referire la viaţa permisivă trăită în desfrânare. Răspunsul lui Paul este categoric: „Fugiţi de desfrânare!”
 
Citim în Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 6,13c-15a.17-20:
Fraţilor, trupul nu este pentru desfrânare; el este pentru Domnul şi Domnul pentru trup. Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul Isus, ne va învia şi pe noi cu puterea sa. Nu ştiţi voi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Cristos? Cine e unit cu Domnul formează un singur duh cu el. Fugiţi de desfrânare. Orice alt păcat pe care l-ar face omul este în afară de trup; dar cine se dedă la desfrânare păcătuieşte împotriva propriului său trup. Nu ştiţi voi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, care v-a fost dat de Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Preamăriţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul vostru.

Apostolul nu atenuează intensitatea chemării creştinilor la libertate, însă aceasta trebuie să ţină cont de edificarea spirituală şi de adevăr. Spune “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt permise dar nu mă voi lăsa biruit de ceva"…Singur adevărul ne face liberi va spune evanghelistul Ioan. Pentru ucenicii lui Cristos, pentru creştini, sexualitatea nu este un fapt marginal dependent de moda la zi; ea trebuie orientată după cuvântul Domnului. Trupul cu pasiunile lui trebuie înţeles şi definit în relaţia sa cu Domnul, este pentru Domnul care ne-a chemat. Este locuinţa pământească a lui Dumnezeu, sanctuar al Duhului destinat învierii. Creştinii sunt liberi pentru o înţelegere şi folosire potrivit firii, şi nu deformată, a propriului trup cu pasiunile lui.

În sfârşit, evanghelia duminicii, conclude mărturia dată de Ioan Botezătorul despre Isus şi deschide capitolul despre chemarea primilor ucenici. În prima zi Ioan a mărturisit clar „Nu sunt eu Cristos”, „Nu sunt”, „Nu” conform celor afirmate în prolog: „nu era el lumina”. A doua zi a indicat în Isus mielul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu plin de Duhul: potrivit celor afirmate în prolog „că trebuia să dea mărturie despre lumină”; a treia zi, unii dintre ucenicii Botezătorului, auzindu-l vorbind astfel l-au urmat pe Isus, şi aceasta „pentru ca toţi să creadă prin el”. De fapt, din cercul ucenicilor lui Ioan Botezătorul, în urma mărturisirii sale de credinţă, doi ucenici, Andrei şi Ioan s-au decis să-l urmeze pe Mesia începând să rămână cu el. La rândul său unul dintre aceştia, Andrei îl întâlneşte pe fratele său Simon şi îl conduce la Isus, care se cheamă Mesia. La acest punct, el se dă la o parte, se retrage, pentru ca întâlnirea dintre Isus şi Simon să aibă loc faţă în faţă.

Evanghelia dumincii este de la sfântul Ioan 1,35-42:
În acel timp, Ioan stătea cu doi dintre ucenicii săi. Îndreptându-şi privirea spre Isus, care trecea, a zis: "Iată Mielul lui Dumnezeu". Cei doi ucenici l-au auzit când a spus acestea şi l-au urmat pe Isus. Isus, întorcându-se şi văzându-i că merg după el, le-a zis: "Pe cine căutaţi?" Iar ei au răspuns: "Rabbi, ceea ce înseamnă Învăţătorule, unde locuieşti?" El le-a zis: "Veniţi şi vedeţi". Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la el în ziua aceea. Era pe la ora patru după-amiază. Unul dintre cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi veniseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru. Cel dintâi pe care l-a întâlnit a fost fratele său, Simon, căruia i-a zis: "L-am aflat pe Mesia, ceea ce înseamnă Cristos". Andrei l-a dus pe fratele său la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: "Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa, adică Petru".

Legătura dintre lecturi este evidentă. Notăm bine cum Domnul îi întâlneşte pe oameni, dând sens nou şi deschizând noi perspective vieţii lor. Iniţiativa chemă aparţine lui Dumnezeu. El se apropie, cheamă pe nume ca pe tânărul Samuel, fie prin alţii, la indicaţia altora - un Eli sau Ioan Botezătorul, respectând procesul de clarificare a vocaţiei, care sfârşeşte prin a sta faţă în faţă şi a rămâne cu el. În întâlnirea personală, ca în cazul lui Simon, devine perceptibilă conştiinţa unei priviri asupra noastră; se face auzit glasul care cheamă pe nume, mai mult, ca în cazul lui Petru, îi schimbă numele făcându-l să capete o altă identitate cu o nouă misiune.

Răspunsul la chemare este familiaritatea cu Domnul. Pentru creştin acest mod nou de a fi, se rezolvă întotdeauna în familiaritatea cu Domnul, păşind alături de el, pe urmele sale ascultându-i cuvintele. În felul acesta ucenicul îşi trăieşte chemarea, relativ la trup şi la suflet, într-o lume care urmează alte modele.
E greu de înţeles chemarea lui Dumnezeu, să o asculţi într-o vreme în care alte chemări sunt mai puternice…Câţi viţei de aur orbesc privirile şi câţi profeţi mincinoşi asaltează tăcerea interioară şi populează minţile…Vocaţia este chemare şi răspuns, adică dialog între Dumnezeu şi om. Pentru a deosebi glasul Domnului, un rol important îl au unele figuri de îndrumători. În prima lectură era preotul Eli pentru micul Samuel; în evanghelie este Ioan Botezătorul care îndrumă spre Cristos pe cei dintâi ucenici. Rolul acestora este îndeplinit în primul rând de părinţi, apoi de preoţi, catiheţi, învăţători şi profesori. Toţi trebuie să-l arate pe Cristos, nu doar indicând strada ci păşind ei înşişi pe urmele Domnului şi trăind ca adevăraţi discipoli în orice stare de viaţă s-ar afla.

Martori sau mărturisitori înainte de maeştri. E necesar, însă curajul mărturiei, curaj ce vine numai din convingeri puternice şi din rugăciune. Servitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea obişnuia să spună că lumea de astăzi are nevoie mai mult de martori decât de maeştri, că ascultă de martori mai mult decât de maeştri iar când ascultă maeştrii o face întrucât aceştia sunt şi martori.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători.

(Radio Vatican, A.Lucaci, 15/16 ianuarie 1994, revizuire şi adăugiri la 17 ianuarie 2009)
 
Aici, în versiune redusă, serviciul audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.