Marea procesiune a lumii spre Cristos, întruchipată de călătoria, sosirea şi închinarea
magilor: consideraţii omiletice la solemnitatea Epifaniei Domnului
(RV - 5 ianuarie 2009) E sărbătoare. „Ne-a strălucit o
zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul. Astăzi a coborât pe pământ o lumină
mare” - proclamă liturghia din zilele premergătoare Epifaniei Domnului. „Toate neamurile
pământului te vor adora pe tine, Doamne”, răspunde psalmistul profet în solemnitatea
chemării tuturor popoarelor la lumina credinţei în Cristos Mântuitorul.
Însuşi
numele „epifanie”, păstrat din limba greacă, dovedeşte că sărbătoarea
este de origine orientală exprimând în acelaşi timp sensul ei, adică manifestarea
sau arătarea Domnului. Este vorba de manifestarea lui Cristos către lumea păgână
în gestul închinării magilor, către iudei la botezul lui Isus în râul Iordan şi
către ucenicii săi la prima minune săvârşită de Isus la nunta din Cana Galileii. Sunt
3 momente de epifanie celebrate succesiv în tradiţia Bisericii
Romei: astăzi, sosirea şi închinarea Magilor, duminica viitoare, Botezul
Domnului când Tatăl din cer îl face cunoscut pe Fiul său preaiubit iar în duminica
a II-a din ciclul liturgic anual C, primul semn minunat, cel al schimbării apei în
vin săvârşit de Isus la nunta din Cana Galileii când „şi-a arătat gloria, iar discipolii
lui au crezut în el” (In 2, 11).
Se poate spune că
Epifania este o sărbătoare dedicată adevărurilor de credinţă, mai presus de faptele
istorice la care se referă: contemplăm arătarea în mijlocul oamenilor a Fiului
lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat.
Este vorba de „taina lui
Cristos” despre care apostolul Paul afirmă clar în scrisoarea către Efeseni 3,2-3a.5-6:
„Această taină el n-a făcut-o cunoscută oamenilor
din generaţiile trecute, aşa cum a descoperit-o acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi
prin Duhul; taina stă în aceea că prin evanghelie
păgânii sunt împreună moştenitori cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi sunt
părtaşi cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus.”
Epifania şi Boboteaza.
Amintim că, dacă în tradiţia Bisericii Romei, la Epifanie se celebrează sosirea şi
închinarea magilor, în tradiţia creştină răsăriteană accentul sărbătorii Epifaniei,
al arătării este pus pe Botezul Domnului, de unde numele „Bobotează”. Însă ambele
tradiţii converg în actul manifestării şi al adoraţiei:
„Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul!”. Invitaţiei sobre
din Liturghia romană îi corespunde troparul din Liturghia bizantină, plin de conţinut
teologic: „În Iordan botezându-te, Doamne, Treimea cea de închinat, s-a arătat. Cel
ce te-ai arătat, Cristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire ţie!”.
Steaua.
Să privim deci steaua care luminează povestirea oferită doar de Sfântul Matei
în capitolul 2 al Evangheliei sale şi care a luminat noaptea acelor înţelepţi din
Răsărit, deveniţi simbolul tuturor popoarelor pământului care îl caută pe Dumnezeu
cu inimă sinceră. Desigur, misterul acelei stele ni-l descoperă teologia
şi nu astronomia. Această călăuză luminoasă, prezentă adesea ca element de legendă
în anunţurile despre naşterea unor personaje importante, ca împăraţi din lumea greco-romană,
are o semnificaţie biblică precisă în alcătuirea povestirii. Este steaua profetizată
de Balaam, fiul lui Beor, bărbatul cu ochi pătrunzători despre care vorbeşte cartea
Numerilor 24, 17: „O stea se ridică din Iacob, un sceptru se înalţă
în Israel”. Steaua este un simbol al regelui mesianic iar lumina este ambianţa apariţiei
ei potrivit profeţiei lui Isaia: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare”.
Cetăţii Ierusalimului aflate în strâmtorare marele Isaia îi adresează cuvinte de îmbărbătare
ce suscită entuziasm. El ştia că „în timp ce întunericul acoperă pământul şi bezna
învăluie popoarele”, Dumnezeu face să strălucească peste Israel slava sa:
„Scoală-te,
luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta…Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi împăraţii spre strălucirea
aurorei tale. Ridică-ţi ochii şi priveşte împrejur; toţi
se adună şi vin spre tine; fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe
braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie,
inima îţi va bate puternic şi îţi va creşte, căci se vor scurge către tine comorile
de dincolo de mări, o dată cu bogăţiile popoarelor. Te va
acoperi o mulţime de cămile, de dromaderi din Madian şi Efa. Vor veni toţi cei din
Saba, aducând aur şi tămâie şi cântând laudă Domnului” (60,1-6).
Este
prima lectură a Liturghiei de azi. Ei bine, va scrie evanghelistul Matei, această
profeţie se împlineşte la naşterea lui Isus. Plecând de la un mic nucleu istoric,
greu de identificat, şi folosind imagini şi fraze din vechile Scripturi, Matei a
alcătuit o splendidă metaforă pentru drumul omului spre
adevărul care este Dumnezeu. Sfântul Matei, care este un evreu, „cel mai evreu”
dintre evanghelişti - doar Luca este un sirian de cultură greacă-elenistă - a destinat
evanghelia conaţionalilor pentru a le arăta că Isus era Mesia despre care s-a scris
în cărţile sfinte şi mai ales de către profeţi.
Citim la Sfântul Matei 2,1-12:
„După ce s-a născut Isus la Betleem, în Iudeea, în timpulregelui
Irod, iată au sosit la Ierusalim nişte magi veniţi din Răsărit. Şi
au întrebat: "Unde este regele de curând născut al iudeilor? Fiindcă am văzut steaua
lui răsărind şi am venit să ne închinăm lui". Auzind acest
lucru, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. A
adunat pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului şi i-a întrebat unde trebuia să se
nască Cristos. Aceştia i-au răspuns: "La Betleem, în Iudeea,
căci iată ce a fost scris prin profetul:«Şi tu, Betleeme,
pământ al lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între locurile de seamă ale lui
Iuda, căci din tine va ieşi un conducător, care va păstori poporul meu Israel»".Atunci Irod i-a chemat în ascuns pe magi, pentru a afla de la ei timpul
precis în care li se arătase steaua. Apoi i-a trimis la
Betleem, zicându-le: "Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre prunc, şi
când îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să merg şi eu să mă închin lui. După ce l-au ascultat pe rege, ei au plecat. Şi iată că steaua pe care
o văzuseră răsărind mergea înaintea lor, ea a mers până ce s-a oprit deasupra locului
unde era pruncul. Ei, cum au văzut steaua, au fost cuprinşi
de mare bucurie.Atunci, intrând în casă, l-au văzut pe copil
cu Maria, Mama sa, şi, căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea
lui. Apoi, deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă.În cele din urmă, înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai meargă la
Irod, pe alt drum s-au întors în ţara lor.”
Capodoperă a evangheliei,
episodul închinării magilor este cunoscut fiecărui creştin. Tentaţia deja veche, este
aceea de a pierde din vedere ţinta la care conduce această pagină evanghelică şi a
se opri la figurile protagoniştilor, care sunt magii.
De fapt există o
învăţătură alternativă bazată pe scrieri apocrife, edificatoare, dar care nu constituie
miezul povestirii. Astfel în protoevanghelia lui Iacob, scrisă în jurul anului
150, se spune că steaua care a apărut la naşterea lui Isus le întuneca pe toate celelalte;
din Evanghelia lui Pseudo-Matei, posterioară secolului 4, aflăm că la venirea magilor
Isus avea doi ani şi primeşte de la fiecare în dar câte o monedă de aur; în fine,
în Evanghelia armeană din secolul VI, se precizează că magii sunt trei şi se numesc
„Melchior, Baltazar, Gaspar”; primesc vestea imediat după buna vestire a Sfintei
Fecioare, călătoresc nouă luni şi sosesc exact la data naşterii, la şase ianuarie;
mai mult, posedă o carte dată de Dumnezeu lui Adam şi lui Set cu o promisiune în favoarea
fiilor oamenilor; ajunşi la Betleem, restituie cartea copilului Isus care de fapt
este autorul ei. Nu s-a fixat doar numărul magilor consideraţi ca trei regi, potrivit
darurilor scumpe şi semnificative menţionate de Matei dar li s-a identificat şi culoarea
pielii: alb, galben negru. Potrivit tradiţiei, relicvele lor se păstrează la Milano
în Italia şi la Köln în Germania. Tradiţia a văzut în darurile lor sensuri ascunse:
aur, pentru regalitatea Pruncului, tămâie pentru dumnezeirea sa şi smirnă pentru umanitatea
şi moartea sa.
În realitate, textul Sfântului Matei, modelat după grandioasă
procesiune a popoarelor îndreptate spre muntele Sion cântată azi de Isaia, este istoria
călătoriei spiritului, a convertirii la Cristos.
Temele
de meditaţie prezente în Evanghelia sărbătorii sunt mai multe. Enumerăm câteva: -
viaţă umană care este o călătorie spre Dumnezeu; - lumina divină care apare şi
dispare provocând rând pe rând, când bucurie când îngrijorare şi teamă; - situaţia
unui popor sau a unor oameni care adorm într-o religiozitate de rutină cu capul pe
cărţile sfinte. - atitudinea oamenilor politici şi a intelectualilor în faţa religiei; -
noutatea creştină absolută, revoluţionară, care îi alarmează pe cei puternici, exprimată
de scriitorul italian Mario Pompilio în cartea sa „Cea de-a cincia Evanghelie” în
afirmaţia: „Acum bogaţii poartă daruri săracului”. - Alegerea radicală.
Dar este, în fine, o altă pistă de reflecţie, cea a alegerii radicale din partea omului
şi pe care italianul Giuseppe Prezzolini (1882-1982) a enunţat-o astfel: „Noi
oamenii avem de făcut o alegere: sau ne lăsăm ghidaţi de mirosuri şi de
miasme pământeşti sau de strălucirea celor de sus. Stelele îl călăuzesc doar pe cine
priveşte în sus, spre înalt. Animalele se lasă conduse doar de miros,
de adulmecarea a ceea ce stă jos, şi adesea duhoarea lăsată de alte animale le poartă
în drumul lor. Alegerea umană stă tocmai în aceasta”.
Oricum, steaua indica
drumul credinţei plin de riscuri, asemănător celui parcurs de Abraham
care „a plecat din pământul său fără să ştie unde merge” (Evr 11,2). Aşa cum
a subliniat un filosof evreu contemporan, mitului lui Ulise care se întoarce la Itaca,
la viaţa liniştită, în trecutul nostalgic şi tihnit, i se opune acum istoria oamenilor
biblici care lasă patria îndreptându-se spre un ţinut necunoscut, căci
„noi nu avem aici o cetate stătătoare ci căutăm una viitoare”
(Evr 13,14).
Călătoria magilor devine
astfel emblema vieţii creştine, înţeleasă ca dezlipire, căutare şi răspunsul
la chemarea de a păşi pe urma cuiva. Aşa cum s-a petrecut într-o zi pe malul lacului
Tiberiade: Veniţi după mine! Şi ei, îndată, lăsându-şi mrejele, barca şi pe tatăl
lor, l-au urmat” (cf Mt 4, 18-22). Cine rămâne legat de pământ, de bunurile
pământeşti, acela nu poate deveni pelerin spre Cristos şi cu Cristos. Cine este convins
că posedă totul, că deţine monopolul adevărului se aseamănă preoţilor de le Ierusalim,
reci tălmăcitori ai Scripturilor care nu-i implică şi nu-i convertesc. Cine şi-a înfipt
prea adânc rădăcinile în cetate nu are nevoie de Betleem, dimpotrivă Betleemul îi
apare ca şi Nazaretul un sat fără importanţă, „de unde nu poate ieşi nimic bun”.
Pelerini
ai adevărului. Dar povestirea Magilor ne aminteşte că mulţi pornesc la drum,
se pun în mişcare devin pelerini ai adevărului. Între aceştia, însă, nu vedem numai
feţe cunoscute, dimpotrivă, cei diferiţi de noi sunt legiune: „Mulţi vor veni de la
răsărit şi de la apus şi vor şedea la masă în împărăţia cerurilor în timp ce fiii
vor fi izgoniţi afară în întuneric” (Mt 8,11-12). Se deschide astfel,
în cadrul acestei povestiri de călătorie realitatea universalităţii mântuirii
întruchipate de aceste personaje, de aceşti magi, veniţi din Orient. Mântuirea nu
cunoaşte frontiere politice şi culturale, toţi o pot primi. Ajung la Cristos pe căi
neumblate şi adesea misterioase, cete de creştini „anonimi” care îl caută şi îl mărturisesc,
poate fără să-i pronunţe numele. Ei aduc din Madian, din Efa şi din Saba aurul şi
tămâia lor, adică dărnicia şi iubirea lor.
În procesiunea spre adevărul şi
lumina lui Cristos întruchipată de convoiul magilor de la Răsărit, noi vedem astăzi
marea procesiune a Bisericii, „o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea
să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile” (cf Ap 7,9).
La
capătul drumului, al oricărei căutări, adorarea lui Dumnezeu. Călătoria are
o ţintă, un loc de sosire. Este semnificativ ceea ce notează evanghelistul Matei în
finalul povestirii: Magii sunt înfăţişaţi ca adevăraţi credincioşi, în gestul de adoraţie:
„şi căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui” (2,11), şi
doar apoi, "deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă".
Închinarea,
pregustare a ospăţului veşnic. Celui care îl caută cu inima sinceră, Dumnezeu
îi vine în întâmpinare, i se arată şi astfel celebrează Epifania. Călătoria vieţii
nu mai este ca drumul unei caravane ce se pierde în pustiu ci ajunge într-o oază.
Acela care îl caută pe Dumnezeu, după ce va fi trecut chiar şi prin valea întunecată
a morţii, iese teafăr şi vede profilându-se la orizont masa pregătită de Domnul potrivit
cântării oaspetelui din ultima parte a psalmului : „Tu îmi întinzi masa înaintea potrivnicilor
mei…Pentru cu tu eşti cu mine” (cf Ps 22/23). Sărbătoare plăcută,
iubiţi ascultători!
(Radio Vatican, A.Lucaci, 5/6 ianuarie 1993, revizuire
la 5 ianuarie 2009). Aici, în formă
redusă, versiunea audio: