Fiecare aude în viaţă o voce care cheamă: interviu cu pr. Massimo Camisasca

RV 05 ian 2009. "O voce în viaţa mea": este titlul ultimei cărţi a preotului italian Massimo Camisasca, inspirat dintr-un vers al poetului Giovanni Pascoli (1855-1912). Superiorul general al Fraternităţii Sacerdotale "Misionarii Sfântului Carol Boromeu" aminteşte în acest volum că în viaţa fiecăruia, chiar dacă nu ne dăm seama, există o voce care ne cheamă: este vocea lui Dumnezeu care ne invită să devenim cu adevărat noi înşine. În versul poetului Pascoli, autorul susţiune că a găsit cheia care-i permite să citească Vechiul şi Noul Testament, precum şi marile figuri ale Bibliei, de la Adam pînă la Sfinţii Apostoli. La microfonul redacţiei centrale, pr. Camisasca explică de ce a ales personajele biblice pentru a vorbi despre vocaţie:

• "Pentru că pe mine m-au impresionat în mod direct… De exemplu, în fiecare dimineaţă şi seară, în rugăciunea Bisericii revine figura patriarhului Abraham, care mă face să înţeleg că istoria lui este istoria mea; nu întâmplător, în ambele texte – Benedictus şi Magnificat – Abraham este numit "părinte". Ieşirea din propria ţară, ieşirea continuă din propriile certitudini solidificate în care eu vreau să-mi găsesc refugiu, pentru a-l urma, în schimb, pe Dumnezeu care îmi deschide mereu noi orizonturi, noi spaţii de viaţă, ca să merg acolo unde El încă nu-mi spune dar îmi arată încet, încet, marea făgăduinţă a unei descendenţe infinite ca stelele cerului, sacrificarea fiului pe care Dumnezeu o cere lui Abraham – toate acestea, aşadar, sunt o istorie care în realitate cuprinde şi anticipează istoria noastră".

"Disponibilitate" este titlul părţii a doua a volumului, care începe prin a vorbi despre limitele noastre. Obiecţiile umane nu riscă să curmeze drumul vocaţiei şi să pună în pericol reuşitele sale?
• "Pentru a-l urma pe Dumnezeu, trebuie să fim dispuşi cu adevărat să renunţăm în continuu la noi înşine, să ne mutăm în altă casă, pentru a spune astfel, să lăsăm ca inima noastră să se lărgească fără încetare şi să extindem perspectivele noastre. Calea vocaţiei nu este calea celor perfecţi; noi suntem, într-adevăr desăvârşiţi, pentru că am primit botezul şi ca botezaţi, suntem semnul voinţei de mântuire a lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, suntem perfectibili pînă la ultima suflare, bolnavi într-un anumit sens, sau altfel spus, avem nevoie de vindecare. Ceea ce Dumnezeu face pentru noi, reprezintă un itinerariu de vindecare, iar vocaţia este gestul prin care Dumnezeu se apleacă asupra noastră pentru că îi este milă de condiţia noastră".

Vorbiţi, deasemeni, şi despre sărăcia în spirit. Ce semnificaţie are aceasta pe drumul vocaţiei?
• "Sărăcia în spirit înseamnă să te laşi copleşit de un Altul, să te laşi îmbogăţit de darul care vine de la Altcineva, ceea ce este posibil cu adevărat şi în sens deplin numai împreună cu Dumnezeu, pentru că El m-a creat şi El m-a salvat, numai El mă cunoaşte, numai El dă plinătate vieţii fără a mă goli de mine însumi, dimpotrivă, făcând să devin tot mai mult eu însumi. Este paradoxul despre care vorbeşte Isus: cine îşi pierde viaţa, se va mântui, cine îşi pierde viaţa, o va afla şi cine îşi va dărui viaţa o va găsi din nou dar mai plină decât la la început".