2009-01-03 16:53:29

În Cuvântul întrupat Dumnezeu a spus şi a dat oamenilor tot ceea ce avea: consideraţii omiletice la Duminica a II-a după Crăciun, anul B


(RV - 3 ianuarie 2009) E ziua Domnului: prima duminică din noul an solar sau civil şi a doua din Timpul liturgic al Crăciunului. Nu este o sărbătoare particulară ci o duminică ce ne ajută să aprofundăm mai bine taina Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu şi prin aceasta adevărata natură şi menire a omului dezvăluite de realitatea Cuvântului care s-a făcut trup şi a locuit între noi.

Bilanţ creştin. Cuvântul lui Dumnezeu inspiră credincioşilor tărie şi curaj, acum la început de an, când fiecare nu fără o doză de preocupare, declarată sau poate reţinută, tăinuită lăuntric, se întreabă cum va fi noul an.
Pentru a face puţină ordine înlăuntrul nostru, ne vine astăzi în ajutor prologul evangheliei lui Ioan care vorbeşte despre Isus, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, venit să locuiască între noi. Este un lucru deosebit de salutar, deoarece primul punct ce nu poate lipsi dintr-un bilanţ creştin, consolidat sau preventiv, este întrebarea cu privire la relaţia noastră cu Dumnezeu, stăpânul timpului şi al istoriei.

Cum va fi viaţa noastră în noul an? Cuvântul Domnului, lumină pentru paşii noştri, ne face să înţelegem că va fi o istorie binecuvântată de Dumnezeu: tot ceea ce se va întâmpla, chiar faptele cele mai de neînţeles, vor purta amprenta iubirii lui Dumnezeu. De fapt, omul care poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi mai mult, care poartă întipărit în fiinţa sa numele lui Cristos, ştie că orice act, orice acţiune din viaţa sa poartă amprenta darului divin, a harului creşterii în demnitatea de fii ai Tatălui din cer sau cea a harului iertării, atunci când fapta noastră a fost în mod deliberat contrară voinţei Domnului.
Avem un semn concret care ne ajută să credem că Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat: este prezenţa în mijlocul nostru a unui copil, născut la plinirea timpului din Fecioara Maria şi care este în acelaşi timp Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, Părintele slavei.

Liturghia duminicii începe cu un text din cartea Înţelepciunii lui Ben Sirah, adevărat ecou al nopţii sfinte: „Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc” (18,14-15).

 
A coborât pentru a ne conduce paşii prin întunericul lumii spre casa Tatălui, acum când pretutindeni pare să domnească o senzaţie de dezorientare şi de gol lăuntric. Omul modern, chiar dacă, asemenea lui Prometeu din mitologia greacă, a îndrăznit să fure focul divin spre a-l da oamenilor, în dorinţa de a-şi forja singur existenţa personală şi cea de relaţie, nu ştie bine cine este şi încotro merge. Furtul fără părere de rău şi cutezanţa de a se juca iscoditor la fântâna vieţii continuă să mărească îndepărtarea de autorul ei. Rămâne nepotolită neliniştea chinuitoare provocată de ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi nesiguranţa sau falsa siguranţă cu care caută să-şi aline sfâşierea interioară.
În atare situaţie, lecturile biblice dezvăluie toată iubirea cu care Dumnezeu a pus în mişcare planul de mântuire. A luat iniţiativa de a se apropia de oameni; a intrat în istoria umanităţii devenind o forţă concretă ce nu poate fi ignorată de nimeni care vrea să se împlinească.

Tema lecturilor acestei duminici este înţelepciunea umană comparată cu înţelepciunea lui Dumnezeu.
Înţelepciunea este arta de a trăi bine, de a trăi în mod cinstit şi cu folos, încât ajuns la capătul drumului pământesc, înţeleptul ştie pentru ce a trudit şi nu constată cu dezamăgire: am trăit degeaba. Omul înţelept aruncă asupra lumii înconjurătoare o privire lucidă şi lipsită de orice iluzie: cunoaşte bine caracterul efemer, vremelnic al lumii. Educator-născut, înţeleptul este sensibil la normele de viaţă pentru sine şi pentru alţii: prudenţă, moderaţie în pasiuni,muncă cinstită şi chibzuită, smerenie, loialitate. Reflex al celei divine, înţelepciunea umană îşi are izvorul în Dumnezeu. Nu se dobândeşte cu eforturi ciclopice ci prin descoperire divină. Este un dar al lui Dumnezeu. Este ca o suflare ce reînnoieşte orice lucru în procesul izbucnirii vieţii pe care Dumnezeu o împărtăşeşte cu noi. Este ca apa vie ce face să reînverzească pomul slăbit al cunoaşterii binelui; este ca focul ce reînsufleţeşte inimile împietrite. Înţelepciunea este figura iubirii lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale minunate.

În capitolul 24,1-2.8-12cartea lui Ben Sirah înţelepciunea personificată îşi ţese singură un frumos elogiu:
Înţelepciunea se preamăreşte pe sine şi în mijlocul poporului său îşi arată slava. În adunarea poporului Celui Preaînalt îşi deschide gura şi înaintea Celui Atotputernic se înalţă pe sine, spunând: Creatorul a toate mi-a dat o poruncă şi cel care m-a creat mi-a fixat locuinţa. El mi-a spus: Vino şi locuieşte printre fiii lui Iacob, primeşte-ţi partea de moştenire în Israel şi prinde rădăcini printre aleşii mei. El m-a creat înaintea veacurilor, chiar de la început şi voi dăinui veşnic; am slujit în faţa lui în cortul său sfânt şi astfel m-am stabilit în Sion, mi-am găsit odihna în cetatea preaiubită şi în Ierusalim îmi exercit puterea. Am prins rădăcini într-un popor glorios, pe care îl stăpâneşte Domnul ca moştenire a sa. Eu locuiesc în mijlocul adunării celor sfinţi".

Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a stabilit locuinţa în mijlocul poporului ales. Dumnezeu ne-a dat un model de înţelepciune în Cristos Isus, Fiu său, care a luat chip omenesc, s-a exprimat în cuvinte şi acţiuni umane; şi-a fixat locuinţa în mijlocul oamenilor devenind pentru toţi far strălucitor pe drumul care duce la Tatăl: lumină ce luminează pe orice om. Nu o lumină ce orbeşte în momentul impactului, al întâlnirii, ci una care permite regăsirea drumului şi continuarea lui în deplină siguranţă.
Înţelepciunea divină întipărită în lumea cosmică rămâne incompletă. Alfabetul creaturilor ca şi mesajul universului nu este uşor de descifrat. Dacă frumuseţea şi ordinea constatată cu uimire în natura înconjurătoare vorbesc despre măreţia şi puterea lui Dumnezeu, cartea Legii Legământului încheiat de Cel Preaînalt cu poporul pe care şi l-a ales, vorbeşte despre milostivirea şi sfinţenia sa. Dacă splendoarea universului trezeşte în noi stupoare şi respect sacru, cunoaşterea lucrărilor înfăptuite de Dumnezeu pentru a-l salva pe alesul său trezeşte încredere şi recunoştinţă: lasă locul unei vieţi trăite în ascultare faţă de lege.

Dumnezeu s-a manifestat în diferite moduri şi în repetate rânduri…S-a manifestat în lucrarea creaţiei, s-a manifestat în cuvântul Legii şi în cele ale profeţilor, deci în istoria lui Israel…Dar nu a fost de-ajuns. În cele din urmă s-a manifestat în Isus din Nazaret, în care Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. S-a manifestat mai întâi în lucrurile create, apoi în evenimentele istoriei lui Israel, iar în cele din urmă s-a revelat în fiinţa personală a lui Isus. Este momentul culminant al manifestării lui Dumnezeu: libertatea iubirii, gratuitatea darului divin se manifestă într-o persoană concretă care iubeşte, iartă, ia asupra sa necazurile şi povara altora, îşi dă de bună voie viaţa pentru cei pe care îi iubeşte ca fraţi.

Evanghelia duminicii, cum s-a spus, propune prologul adică începutul, Evangheliei după Ioan în toată solemnitatea sa teologică. Afirmaţia centrală „Cuvântul s-a făcut trup” ar putea trezi o anumită perplexitate. Cum e posibil ca un cuvânt, o realitate atât de puţin palpabilă, să devină trup sensibil ce se poate pipăi? Dumnezeu părăseşte oarecum limbajul cuvântului pentru a se exprima într-un prunc înfăşat în scutece, iar apoi condamnat la moarte, „tăcut ca un miel” la înjunghiere, întins pe lemnul crucii. Este momentul culminant al revelaţiei lui Dumnezeu care se exprimă în tăcere, în slăbiciunea firii omeneşti. De acum această tăcere devine grăitoare: dovada cea mai elocventă că Dumnezeu nu a tăcut. Cuvântul său nu înseamnă „vorbe” sau „discurs”, ci trup omenesc. În Cuvântul făcut trup Dumnezeu s-a exprimat, a spus oamenilor tot ceea ce avea de spus: a făcut-o în unicul său Fiu; deci, nu are altul de rezervă.

La început era Cuvântul…Cuvântul era la Dumnezeu. Şi Cuvântul era Dumnezeu…Şi Cuvântul s-a făcut trup.
Înmulţirea cuvintelor nu putea să devină mai grăitoare decât cuvântul dat, dăruit, arătat la împlinirea timpurilor. Trăind nostalgia după Dumnezeu, omul, de-a lungul istoriei a spus atâtea cuvinte, biblioteci întregi, despre Creatorul său. Acestea în loc să-l apropie, l-au lăsat acolo unde era, departe, deoarece nu-i comunicau o experienţă. Căci „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut”.

Cel prin care toate au fost create şi fără de care nimic nu s-a făcut, Cuvântul unic al Tatălui s-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Nu a lucrat prin intermediari, ci direct, implicându-se personal. Şi aici stă puterea de convingere: altminteri ne-am îndoi de iubirea sa căci ştim bine între oameni cât de greu bogatul crede săracului, cât de greu stăpânul îl înţelege pe servitor.
De obicei oamenii intervin prin alte persoane, pentru a păstra distanţa bine calculată din egoism. De aceea nu-i pot ajuta efectiv pe semenii lor chiar când ar dori acest lucru. Cine nu împarte viaţa cu săracul, mizeria cu cel sărman, nu poate pretinde că îi vine în ajutor, de la orice tribună sau din orice oficiu ar proclama că o face. Fără o solidaritate efectivă, orice efort ar fi compromis chiar de la plecare.

Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit între noi, în toate asemenea nouă afară de păcat. Şi noi am văzut slava lui căci din plinătatea lui am primit har peste har. De atunci credinţa şi iubirea creştină autentică înseamnă solidaritate. De atunci mântuirea definitivă urmează calea deschisă de Isus, singurul Mântuitor al omului. Cu versul la evanghelia zilei îi strigăm „Mărire ţie, Cristoase, propovăduit neamurilor; mărire ţie, Cristoase, crezut în lume” (cf 1Tim 3,16).
Duminică plăcută, iubiţi ascultători.

(Radio Vatican, A.Lucaci, 2/3 ianuarie 1993, revizuire la 3 inauarie 2009)

 
Aici serviciul audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.