În Cuvântul întrupat Dumnezeu a spus şi a dat oamenilor tot ceea ce avea: consideraţii
omiletice la Duminica a II-a după Crăciun, anul B
(RV - 3 ianuarie 2009) E ziua Domnului: prima duminică din noul an solar
sau civil şi a doua din Timpul liturgic al Crăciunului. Nu este o sărbătoare particulară
ci o duminică ce ne ajută să aprofundăm mai bine taina Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu
şi prin aceasta adevărata natură şi menire a omului dezvăluite de realitatea Cuvântului
care s-a făcut trup şi a locuit între noi.
Bilanţ creştin.
Cuvântul lui Dumnezeu inspiră credincioşilor tărie şi curaj, acum la început
de an, când fiecare nu fără o doză de preocupare, declarată sau poate reţinută, tăinuită
lăuntric, se întreabă cum va fi noul an. Pentru a face puţină ordine înlăuntrul
nostru, ne vine astăzi în ajutor prologul evangheliei lui Ioan care vorbeşte despre
Isus, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, venit să locuiască între noi. Este un lucru
deosebit de salutar, deoarece primul punct ce nu poate lipsi dintr-un bilanţ creştin,
consolidat sau preventiv, este întrebarea cu privire la relaţia noastră cu Dumnezeu,
stăpânul timpului şi al istoriei.
Cum va fi viaţa noastră
în noul an? Cuvântul Domnului, lumină pentru paşii noştri, ne face să înţelegem
că va fi o istorie binecuvântată de Dumnezeu:
tot ceea ce se va întâmpla, chiar faptele cele mai de neînţeles, vor purta amprenta
iubirii lui Dumnezeu. De fapt, omul care poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
şi mai mult, care poartă întipărit în fiinţa sa numele lui Cristos, ştie că orice
act, orice acţiune din viaţa sa poartă amprenta darului divin, a harului creşterii
în demnitatea de fii ai Tatălui din cer sau cea a harului iertării, atunci când fapta
noastră a fost în mod deliberat contrară voinţei Domnului. Avem un semn concret
care ne ajută să credem că Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat: este prezenţa în mijlocul
nostru a unui copil, născut la plinirea timpului din Fecioara Maria şi care este în
acelaşi timp Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, Părintele slavei.
Liturghia
duminicii începe cu un text din cartea Înţelepciunii lui Ben Sirah, adevărat ecou
al nopţii sfinte: „Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale,
Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc” (18,14-15).
A
coborât pentru a ne conduce paşii prin întunericul lumii spre casa Tatălui,
acum când pretutindeni pare să domnească o senzaţie de dezorientare şi de gol lăuntric.
Omul modern, chiar dacă, asemenea lui Prometeu din mitologia greacă, a îndrăznit să
fure focul divin spre a-l da oamenilor, în dorinţa de a-şi forja singur existenţa
personală şi cea de relaţie, nu ştie bine cine este şi încotro merge. Furtul fără
părere de rău şi cutezanţa de a se juca iscoditor la fântâna vieţii continuă să mărească
îndepărtarea de autorul ei. Rămâne nepotolită neliniştea chinuitoare provocată de
ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi nesiguranţa sau falsa siguranţă cu care caută să-şi
aline sfâşierea interioară. În atare situaţie, lecturile biblice dezvăluie toată
iubirea cu care Dumnezeu a pus în mişcare planul de mântuire. A luat iniţiativa de
a se apropia de oameni; a intrat în istoria umanităţii devenind o forţă concretă ce
nu poate fi ignorată de nimeni care vrea să se împlinească.
Tema lecturilor
acestei duminici este înţelepciunea umană comparată cu înţelepciunea lui Dumnezeu. Înţelepciunea
este arta de a trăi bine, de a trăi în mod cinstit şi cu folos, încât ajuns
la capătul drumului pământesc, înţeleptul ştie pentru ce a trudit şi nu constată cu
dezamăgire: am trăit degeaba. Omul înţelept aruncă asupra lumii înconjurătoare o privire
lucidă şi lipsită de orice iluzie: cunoaşte bine caracterul efemer, vremelnic al lumii.
Educator-născut, înţeleptul este sensibil la normele de viaţă pentru sine şi pentru
alţii: prudenţă, moderaţie în pasiuni,muncă cinstită şi chibzuită, smerenie, loialitate.
Reflex al celei divine, înţelepciunea umană îşi are izvorul în Dumnezeu. Nu se dobândeşte
cu eforturi ciclopice ci prin descoperire divină. Este un dar al lui Dumnezeu. Este
ca o suflare ce reînnoieşte orice lucru în procesul izbucnirii vieţii pe care Dumnezeu
o împărtăşeşte cu noi. Este ca apa vie ce face să reînverzească pomul slăbit al cunoaşterii
binelui; este ca focul ce reînsufleţeşte inimile împietrite. Înţelepciunea este figura
iubirii lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale minunate.
În capitolul 24,1-2.8-12cartea
lui Ben Sirah înţelepciunea personificată îşi ţese singură un
frumos elogiu: “Înţelepciunea se preamăreşte pe sine
şi în mijlocul poporului său îşi arată slava. În adunarea
poporului Celui Preaînalt îşi deschide gura şi înaintea Celui Atotputernic se înalţă
pe sine, spunând: “Creatorul a toate mi-a dat o poruncă şi cel care
m-a creat mi-a fixat locuinţa. El mi-a spus: Vino şi locuieşte
printre fiii lui Iacob, primeşte-ţi partea de moştenire în Israel şi prinde rădăcini
printre aleşii mei. El m-a creat înaintea veacurilor, chiar
de la început şi voi dăinui veşnic; am slujit în faţa lui
în cortul său sfânt şi astfel m-am stabilit în Sion, mi-am găsit odihna
în cetatea preaiubită şi în Ierusalim îmi exercit puterea. Am prins rădăcini într-un
popor glorios, pe care îl stăpâneşte Domnul ca moştenire a sa. Eu locuiesc în mijlocul
adunării celor sfinţi".
Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a stabilit
locuinţa în mijlocul poporului ales. Dumnezeu ne-a dat un model de înţelepciune
în Cristos Isus, Fiu său, care a luat chip omenesc, s-a exprimat în cuvinte şi acţiuni
umane; şi-a fixat locuinţa în mijlocul oamenilor devenind pentru toţi far strălucitor
pe drumul care duce la Tatăl: lumină ce luminează pe orice om. Nu o lumină ce orbeşte
în momentul impactului, al întâlnirii, ci una care permite regăsirea drumului şi continuarea
lui în deplină siguranţă. Înţelepciunea divină întipărită în lumea cosmică rămâne
incompletă. Alfabetul creaturilor ca şi mesajul universului nu este uşor de
descifrat. Dacă frumuseţea şi ordinea constatată cu uimire în natura înconjurătoare
vorbesc despre măreţia şi puterea lui Dumnezeu, cartea Legii Legământului încheiat
de Cel Preaînalt cu poporul pe care şi l-a ales, vorbeşte despre milostivirea şi sfinţenia
sa. Dacă splendoarea universului trezeşte în noi stupoare şi respect sacru, cunoaşterea
lucrărilor înfăptuite de Dumnezeu pentru a-l salva pe alesul său trezeşte încredere
şi recunoştinţă: lasă locul unei vieţi trăite în ascultare faţă de lege.
Dumnezeu
s-a manifestat în diferite moduri şi în repetate rânduri…S-a manifestat în lucrarea
creaţiei, s-a manifestat în cuvântul Legii şi în cele ale profeţilor, deci în istoria
lui Israel…Dar nu a fost de-ajuns. În cele din urmă s-a manifestat în Isus din Nazaret,
în care „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între
noi”. S-a manifestat mai întâi în lucrurile create, apoi în evenimentele istoriei
lui Israel, iar în cele din urmă s-a revelat în fiinţa personală a lui Isus. Este
momentul culminant al manifestării lui Dumnezeu: libertatea iubirii, gratuitatea darului
divin se manifestă într-o persoană concretă care iubeşte, iartă, ia asupra sa necazurile
şi povara altora, îşi dă de bună voie viaţa pentru cei pe care îi iubeşte ca fraţi.
Evanghelia
duminicii, cum s-a spus, propune prologul adică începutul, Evangheliei după Ioan în
toată solemnitatea sa teologică. Afirmaţia centrală „Cuvântul s-a făcut trup” ar putea
trezi o anumită perplexitate. Cum e posibil ca un cuvânt, o realitate atât de puţin
palpabilă, să devină trup sensibil ce se poate pipăi? Dumnezeu părăseşte oarecum limbajul
cuvântului pentru a se exprima într-un prunc înfăşat în scutece, iar apoi condamnat
la moarte, „tăcut ca un miel” la înjunghiere, întins pe lemnul crucii. Este momentul
culminant al revelaţiei lui Dumnezeu care se exprimă în tăcere, în slăbiciunea firii
omeneşti. De acum această tăcere devine grăitoare: dovada cea mai elocventă că Dumnezeu
nu a tăcut. Cuvântul său nu înseamnă „vorbe” sau „discurs”, ci trup omenesc. În
Cuvântul făcut trup Dumnezeu s-a exprimat, a spus oamenilor tot ceea ce avea
de spus: a făcut-o în unicul său Fiu; deci, nu are altul de rezervă.
La
început era Cuvântul…Cuvântul era la Dumnezeu. Şi Cuvântul era Dumnezeu…Şi Cuvântul
s-a făcut trup. Înmulţirea cuvintelor nu putea să devină mai grăitoare decât cuvântul
dat, dăruit, arătat la împlinirea timpurilor. Trăind nostalgia după Dumnezeu, omul,
de-a lungul istoriei a spus atâtea cuvinte, biblioteci întregi, despre Creatorul său.
Acestea în loc să-l apropie, l-au lăsat acolo unde era, departe, deoarece nu-i comunicau
o experienţă. Căci „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu,
care este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut”.
Cel prin care toate au
fost create şi fără de care nimic nu s-a făcut, Cuvântul unic al Tatălui s-a făcut
om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Nu a lucrat prin intermediari,
ci direct, implicându-se personal. Şi aici stă puterea de convingere: altminteri ne-am
îndoi de iubirea sa căci ştim bine între oameni cât de greu bogatul crede săracului,
cât de greu stăpânul îl înţelege pe servitor. De obicei oamenii intervin prin alte
persoane, pentru a păstra distanţa bine calculată din egoism. De aceea nu-i pot ajuta
efectiv pe semenii lor chiar când ar dori acest lucru. Cine nu împarte viaţa cu săracul,
mizeria cu cel sărman, nu poate pretinde că îi vine în ajutor, de la orice tribună
sau din orice oficiu ar proclama că o face. Fără o solidaritate efectivă, orice efort
ar fi compromis chiar de la plecare.
Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup
şi a locuit între noi, în toate asemenea nouă afară de păcat. Şi noi am văzut
slava lui căcidin plinătatea lui am primit har peste
har. De atunci credinţa şi iubirea creştină autentică înseamnă solidaritate.
De atunci mântuirea definitivă urmează calea deschisă de Isus, singurul Mântuitor
al omului. Cu versul la evanghelia zilei îi strigăm „Mărire ţie, Cristoase, propovăduit
neamurilor; mărire ţie, Cristoase, crezut în lume” (cf 1Tim 3,16). Duminică
plăcută, iubiţi ascultători.
(Radio Vatican, A.Lucaci, 2/3 ianuarie
1993, revizuire la 3 inauarie 2009)