3 ianuarie, comemorarea facultativă a Sfântului Nume al lui Isus: amănunte istorice şi descriptive privind monograma Numelui lui Isus, IHS

(RV - 2 ianuarie 2009) Preasfântul Nume al lui Isus a fost mereu cinstit şi venerat în Biserică încă din primele timpuri. După Sfântul Bernard, secolul XII, abia în secolul al XIV-lea Preasfântul Nume al lui Isus a început să aibă un cult liturgic. Sfântul Bernardin din Siena ajutat de câţiva confraţi franciscani a răspândit cu mare zel această devoţiune care în cele din urmă a devenit sărbătoare liturgică. În anul 1530 papa Clement al VII-lea a autorizat Ordinul franciscan să recite Oficiul Preasfântului Nume al lui Isus. Papa Ioan Paul al II-lea a restabilit pentru 3 ianuarie comemorarea facultativă în Calendarul roman.

Lăsând la o parte semnificaţia şi proprietăţile numelor în lumea greacă şi romană amintim că în mentalitatea semită numele proprii aveau o semnificaţie intrinsecă: aceasta era indicată de însăşi compunerea, de etimologia sa şi era evocată de pronunţare. A-i cunoaşte cuiva numele însemna a-l cunoaşte în întregime şi a dispune de puterea sa. Trecem peste, importanţa numelui în Vechiul Testament. Amintim doar că cerinţa de a şti numele divinităţii în care se crede a fost întotdeauna intrinsecă sufletului uman, deoarece numele însuşi este garanţia existenţei ei. În această privinţă Francesco Albergamo relatează în cartea sa „Mit şi Magie” următorul episod. „O fetiţă de nouă ani îl întreabă pe tatăl său dacă Dumnezeu există; tatăl îi răspunde că nu este prea sigur de aceasta, la care copila observă: "Trebuie totuşi să existe, din moment ce are un nume”.
 
Numele Tatălui.
Doar în Noul Testament, din gura lui Isus şi a credincioşilor, numele de Tată atribuit lui Dumnezeu capătă adevărata sa semnificaţie. Numai Isus, de fapt, îl cunoaşte pe Tatăl şi poate să-l dezvăluie efectiv (cfr Mt 11, 27-28). Isus s-a referit adesea la Dumnezeu chemându-l Tată iar în Evanghelia după sfântul Ioan, apelativul "Tată" este folosit de-a dreptul ca sinonim al lui Dumnezeu şi potrivit evanghelistului aceasta este adevărata sa definiţie, acesta este numele care exprimă cel mai profund fiinţa divină. Acest nume a fost manifestat oamenilor de Isus, iar, acum ei ştiu că, deoarece cred, sunt împreună fii ai săi.
În afară de aceasta Isus i-a învăţat şi să se roage lui Dumnezeu chemându-l „Tatăl nostru...” şi aceasta a devenit rugăciunea prin excelenţă a comunităţii creştine. Isus ceruse Tatălui să-i preamărească numele său (cfr In 12,28) şi invitase ucenicii să se roage astfel:”Sfinţească se numele tău; Dumnezeu a răspuns la aceste rugăciuni, manifestând puterea numelui său preamărindu-l pe propriul său fiu. Credincioşilor le este încredinţată sarcina de a prelungi această acţiune de preamărire ; ei laudă, mărturisesc numele lui Dumnezeu şi trebuie să se comporte astfel încât numele divin să nu primească dispreţ şi blasfemii.

Numele Domnului Isus
Mesia a purtat în timpul vieţii sale pământeşti numele care i-a fost pus de Sfântul Iosif după ce îngerul lui Dumnezeu i-a spus în vis: „şi-i vei pune numele de Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Deci semnificaţia numelui lui Isus este cel de mântuitor; evangheliştii, Faptele Apostolilor, scrisorile apostolice, citează frecvent semnificaţia şi puterea Numelui lui Isus, oprindu-se adesea doar la termenul de „Nume” aşa cum Dumnezeu era indicat în Vechiul Testament.
În cursul vieţii publice a lui Isus, ucenicii, recurgând la numele său, vindecă bolnavii, izgonesc diavolii şi săvârşesc multe fapte minunate. Iar în Faptele Apostolilor Petru spune: „că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (4,12). Înviat din morţi şi făcându-l să şadă la dreapta sa, Dumnezeu „i-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume” (Ef 1, 20-21); este vorba de un „nume nou” care este constant unit cu cel al lui Dumnezeu. Acest nume îşi găseşte expresia în apelativul de Domn, care se cuvine lui Isus înviat, la fel ca lui Dumnezeu Tatăl. Credinţa creştină consistă în a profesa cu gura şi a crede cu inima „că Isus este Domnul şi că Dumnezeu l-a ridicat din morţi” şi în a invoca numele Domnului pentru a dobândi mântuirea.

Primii creştini, sunt tocmai cei care îl recunosc pe Isus ca Domn şi se cheamă ca cei care invocă numele său. El va avea mereu un rol preeminent în viaţa lor: în numele lui Isus creştinii se vor reuni, îi vor primi pe cei care se prezintă în numele lui, mulţumind lui Dumnezeu în acel nume, se vor comporta în aşa fel încât acest nume să fie preamărit; vor fi dispuşi chiar şi să sufere pentru numele Domnului”.

Expresia cea mai înaltă a prezenţei Numelui Domnului şi a întregii Preasfinte Treimi în viaţa creştină, o avem în semnul crucii, care introduce fiecare rugăciune, devoţiune, celebrare şi încheie binecuvântările şi administrarea sacramentelor: În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Cultul liturgic al Numelui lui Isus.
Preasfântul Nume al lui Isus, a fost mereu cinstit şi venerat încă din primele timpuri. Ne gândim aici şi la Rugăciunea Inimii dezvoltată în tradiţia creştină orientală. Dar, numai în secolul al XIV-lea a început să aibă un cult liturgic. Marele predicator şi propagator al cultului Numelui lui Isus a fost călugărul franciscan sfântul Bernardin din Siena (1380-1444) urmat şi continuat de confraţii săi. În 1530, papa Clemente al VII a autorizat Ordinul franciscan să recite Oficiul Preasfântului Nume al lui Isus; celebrarea de acum prezentă în diferite localităţi, a fost extinsă la toată Biserica de papa Inocenţiu al XIII-lea în 1721. Ziua celebrării a variat între primele duminici din ianuarie pentru a se atesta la 2 ianuarie până în anii 1970 când a fost suprimată. Papa Ioan Paul al II-lea a reintrodus-o fixând-o pentru 3 ianuarie drept comemorare facultativă în Calendarul roman sau latin.

Monograma numelui lui Isus

 
Trigrama sfântului Bernardin din Siena.
Pentru ca predica să nu fie uitată uşor, Bernardin cu profund simţ psihologic a inventat un simbol de culori vii care era pus în toate locurile publice şi private, înlocuind blazoane şi steme ale diferitelor familii şi corporaţii adesea în luptă între ele.

IHS - Trigrama numelui lui Isus, a devenit o emblemă celebră şi difuză în orice loc: pe faţada palatului public din Siena se vede şi astăzi, dar se găseşte şi în orice loc unde Bernardin şi ucenicii său au predicat sau au rămas mai mult timp. De multe ori trigrama figura pe drapele, pe stindardele care îl precedau pe fratele Bernardin când ajungea să predice într-o nouă localitate, oraş sau sat. Plăcuţa de lemn cu respectiva inscripţie era aşezată pe altarul unde celebra Sfânta Liturghia înainte de predică şi la sfârşit binecuvânta mulţimea cu ea. Trigrama a fost desenată chiar de sfântul Bernardin. Simbolul consistă într-un soare cu razele întinse pe fond albastru, iar deasupra sunt literele IHS care sunt primele trei din numele lui Isus în greacă IHSoys (Iesus), dar au fost date şi alte explicaţii, ca de pildă „In Hoc Signo (vinces)”, motoul constantinian în limba latină, dar şi „IHS = Iesus Hominum Salvator = Isus al oamenilor Salvator (Mântuitor)”.

Fiecărui element, sfântul Bernardin i-a atribuit un sens, o semnificaţie, soarele central este aluzie clară la Cristos care dă viaţă asemenea astrului zilei, şi sugerează ideea de iradiere a carităţii, a iubirii. Căldura soarelui este răspândită de raze, în număr de 12 şerpuind ca Apostolii şi apoi 8 raze drepte care reprezintă Fericirile evanghelice; făşia care înconjoară soarele reprezintă fericirea celor fericiţi care nu cunoaşte sfârşit, fondul celest este simbol al credinţei iar aurul, cel al iubirii.

Bernardin a lungit braţul stâng al literei - H - tăind partea de sus pentru a face o cruce, care în unele cazuri este aşezată pe linia mediană a literei H. Pentru toate zelosul franciscan din Siena a găsit semnificaţii spirituale spre edificarea poporului.

Tot simbolul este înconjurat de inscripţia exterioară în latină luată din Scrisoarea sfântului Apostol Paul către Filipeni: „În Numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi ale celor de dedesubt”.
Trigrama lui Bernardin a avut mare succes răspândindu-se în toată Europa. Ioana d’Arc şi-a cusut-o pe stindardul ei de luptă şi mai târziu a fost adoptată de Ordinul călugărilor iezuiţi „Societatea sau Compania lui Isus”.
Compania lui Isus, a luat cele trei litere ca emblemă a sa şi a devenit susţinătoarea cultului şi doctrinei, dedicând Preasfântului Nume al lui Isus cele mai frumoase şi măreţe biserici edificate în toată lumea.
Dintre toate se aminteşte „La Chiesa del Gesù” din Roma, cea mai mare şi mai prestigioasă biserică a iezuiţilor: aici se află pe boltă „Triumful Numelui lui Isus”, frescă din 1679, operă a genovezului Giovanni Battista Gaulli numit şi „Baciccia”, în care sute de figuri se mişcă într-un spaţiu clar cu mare agilitate, atrase de centralul Nume al lui Isus.

(Radio Vatican, A.Lucaci, 2007)